Salut! Sunt Costică, am 36 de ani și la vârsta pe care o am, cuvântul „avocat” îmi dă niște stări foarte neplăcute. Nu am avut în viața mea nevoie de un avocat (la nivel personal) însă din niște motive pe care o să vi le dezvălui mai târziu avocații nu-mi prezintă încredere deloc. Trecând peste filmele în care avocați super-mega-giga-penta pregătiți devin eroii acțiunii, personal consider că avocații sunt responsabili pentru nefericirea oamenilor. Atât pentru a clienților avocaților opozanți, cât și pentru a clienților pe care i-au reprezentat. Nu vreau să generalizez. Sunt conștient că există acolo, în lume și un număr destul de mare de avocați care fac cinste meseriei, dar momentan părerea mea este bătută în cuie.
De ce am o problemă când aud cuvântul ” avocat” ?
Ideea articolului ăsta a venit după ce am urmărit un clip de prezentare ce aparține doamnei Avocat Nora Cosmina Drulea. În acel clip doamna spunea ceva despre cum ea, ca avocat le oferă clienților nu doar consultanță juridică. În relația cu clienții care vin la ea pentru ajutor într-un divorț (pentru că este avocat specializat în divorțuri și dreptul familiei) le oferă acestora nu doar soluții și suport juridic ci și consultanță emoțională, psihologică și socială.
Pe scurt, avocații nu trebuie doar să turuie legile în fața clienților sau în fața judecătorului. Un avocat căruia îi pasă cu adevărat de meseria pe care o practică și de oamenii pe care-i reprezentă le oferă suport emoțional, sfaturi de viață, consiliere psihologică (atât cât se pricepe) și cel mai important, le oferă căldura și încrederea unui prieten.
Și urmează să vă spun de ce avocații îmi stârnesc repulsie. Țineți-vă bine pentru că urmează să faceți o incursiune în copilăria lui Costică, lucru pe care nu cred că veți mai avea vreodată șansa să-l realizați.
„Câh-ul” din sufletul meu este alimentat de un eveniment de acum 25 de ani. Divorțul părinților mei. Aveam 10-11 ani și în ciuda vârstei fragede deja știam mai multe despre viață decât toți prietenii mei. Făceam parte dintr-o familie disfuncțională. Tată alcoolic, gelos, violent. Bani puțini, copii mulți. Destule ingrediente pentru a alimenta certurile permanente din familie. Certuri care au dus, în mod inevitabil la divorț. Asta după ani întregi în care am suportat cu toții bătăi, violențe și chiar un incendiu provocat de, bineînțeles, tatăl abuziv.
Povestea divorțului părinților mei – sau cum un avocat a distrus patru copilării
După mulți an de îndurat bătăi, amenințări cu cuțite, incendii, vânătăi și alte abuzuri asupra ei și a noastră, mama a decis să divorțeze. În urma unui scandal monstru, idiotul de taică-miu a decis s-o scoată afară din casă, fără nimic. Doar geanta din gât (presupun) și ultima urmă de demnitate care-i mai rămăsese mamei. După ce spiritele s-au mai calmat, mama a venit să ia pe doi dintre noi și să se mute. Doar doi dintre copii pentru a nu trezi monstrul din taică-miu care abia acceptase divorțul.
La scurt timp după asta, au început audierile și s-a ajuns la fatidicul moment: audierea copiilor. Toți patru am stat în fața judecătoarei să-i spunem cu cine vrem să continuăm să locuim: mama sau tata. Ei au fost scoși din sală pentru acel moment, dar tot parcă vedeam privirile amândurora de după ușile închise. Amândoi ne rugaseră să ne gândim bine ce aveam să alegem. Și în unanimitate am ales să locuim cu mama. Era și simplu: mama nu venea acasă băută, mama nu ne bătea, mama nu ne amenința cu cuțitul și nu ne dăduse niciodată foc la casă. Mama s-a luptat pentru noi și s-a pus între noi și monstru de fiecare dată când el avea chef să rupă bastonul de fundul vreunuia din noi.
Deznodământ de filme premiate cu „Zmeura de aur”
Am crezut că se terminase totul odată cu acea audiere, cu acel moment de-a dreptul grețos. Patru copii care erau puși în situația de a alege părintele cu care să-și petreacă cel puțin anii rămași până la majorat. Dar ne-am înșelat. Finalul procesului ne-a surprins pe toți. Deși ne așteptam ca la sfârșitul acelei perioade să ne întoarcem acasă, deznodământul a fost altul. După un proces de divorț care implica un soț abuziv, o soție traumatizată și patru copii terorizați, rezultatul a fost pur și simplu nimicitor. Taică-miu a rămas în apartament, iar maică-mea și noi a trebuit să căutăm o nouă casă. Și s-a făcut justiție.
Nici în cele mai proaste filme, alea premiate cu Zmeura de aur nu am văzut asemenea final. Tatăl abuziv să rămână liniștit în apartamentul bun comun. Asta în timp ce mama și cei patru copii să se mute de colo-colo și să cerșească ajutorul tuturor: prieteni, rude, străini. Să meargă din gazdă în gazdă, din chirie în chirie. Asta în timp ce se ocupa de educația noastră.
Cine a fost de vină?
La vremea aia eram doar fericiți că scăpasem de stres și de teroare. Erau primele nopți în care dormeam liniștiți și ne trezeam dimineața pe lumină, nu în toiul nopții. Și în zgomot de urlete, cuțite sau miros de fum. Eram fericiți că în sfârșit ne puteam trăi viețile de copii așa cum trebuia.
Mai târziu, însă. am început să pun întrebări: De ce tata stătea bine-merci în apartamentul nostru când noi ne mutam de colo-colo? De ce el obținuse în urma divorțului toată liniștea pe care nu o merita? De ce noi, copiii lui, eram condamnați să ne milogim de străini să ne țină o zi, poate două până găsea mama o nouă gazdă? De ce? Cine a sfătuit-o pe mama să accepte condițiile de rahat care-au dus la acel deznodământ? Cine a păcălit-o că era cea mai bună soluție? Cine nu s-a gândit nici măcar o secundă la cei patru copii care se aflau în mijlocul acelui conflict?
Răspunsul la toate acele întrebări a fost unul singur: un avocat de divorțuri care nu-și dorea decât să încaseze onorariul. Care pe toată durata divorțului nu a arătat nicio secundă că-i păsa de client. Care a înșiruit două pagini de termeni legali pentru care maică-mea nu putea cere mai multe decât i se ofereau. Un avocat care mai era și femeie. Și care nu s-a gândit nici măcar o secundă la psihicul mamei mele și al nostru. Un avocat-monstru. De asta am un ghimpe de mărimea Casei Poporului la adresa avocaților.
Există și avocați buni
Știu, nu toți avocații se poartă cum s-a purtat acea femeie care nu a depus niciun efort s-o ajute pe mama să câștige ceea ce i se cuvenea. Sunt convins că există avocați care în cazul unui divorț din culpă exclusivă fac tot ce le stă în putere să obțină pentru partea vătămată și pentru copii toată protecția necesară. Sunt convins că există profesioniști în branșa asta. Oameni care le sunt alături clienților din toate punctele de vedere. De la început și până la sfârșit. Dar faptul că acea persoană n-a fost cea care să ne-ajute pe noi să fim cei fericiți mă face să-i privesc cu dispreț pe avocați. Și probabil vor mai trece câțiva ani până părerea mi se va schimba total…
Articol pentru proba nr 5 din Spring Superblog 2023, probă sponsorizată de:
Avocat Nora Cosmina Drulea
