Jocul de-a jocul de societate.

     De când m-a părăsit iubita, toată gașca este prezentă la mine în fiecare week-end. Nu pentru că ar vrea să-mi fie alături, să mă consoleze sau să se asigure că trec cu bine peste despărțire. Motivul e altul: au în sfârșit un bârlog de burlac în care se pot aduna în liniște și unde pot face toate năzdrăvăniile la care se pot gândi. Abia așteptau ca unul din noi să rămână solo ca să ne mutăm cartierul general la el. S-a întâmplat să fiu eu. Ba, am și făcut un pariu printre noi pe tema asta. Lucian a câștigat lăzile de bere mizând pe faptul că gagică-mea o să mă lase prima.  Cum ziceam, se adună toți la mine week-end de week-end și facem câte-o distracție de se miră lumea. Faptul că pe mine a picat măgăreața să rămân burlac a fost ca un bonus pentru prietenii mei. Sunt singurul care stă la casă, într-o zonă puțin izolată. Asta înseamnă distracție non-stop fără frica de vecini, cum pățesc băieții pe la bloc. La mine cel mult se pot supăra iepurii din fundul curții ori mistreții din pădurea din spate. Vecinii… n-am vecini. Adica am, dar stau așa departe de mine că nu aud nimic din ce se întâmplă la mine acasă. Și mai sunt și tinerei, așa ca noi. În cel mai rău caz vin și-mi bat în poartă și mă roagă să-i las să se alăture distracției.

     După ce a plecat ca uraganul, din urma fostei mi-au rămas mare parte din lucruri. Doar eu le cumpărasem, doh! Ea a găsit casa „la gata„, cum ar veni. Însă cel mai mult m-am bucurat că n-a plecat cu televizorul, deși se cam moțăia ea la mine că l-ar vrea. [S-o crezi tu că te uiți la ultimul sezon din Game of Thrones pe 165 de centimetri! Vrei televizor? Ia burdihănosul ăla de 60 de cm din bucătărie! Ăsta nou rămâne acasă cu mine că Mandea l-a plătit! Ete factura!]

     Într-unul din week-enduri, după o băută cruntă cu băieții, unul din ei s-a apucat să cotrobăie prin dulapul pe care i-l împrumutasem pentru utilizare fostei, pe perioadă determinată (adică până la fericitul incident cu despărțirea). A găsit acolo o pereche de budigăi uitată, o mănușă (pentru care mă înjurase strașnic și mă acuzase că i-am ascuns-o eu, în ziua în care și-a făcut bagajul), o pungă în care avea sticlele goale de parfum și o cutie. M-a întrebat din cealaltă cameră ce-i în cutia maro, i-am răspuns zbierând că doar Dracu’ și fosta gagică știu ce-i în ea și l-am invitat s-o desfacă să vadă, dacă nu-i dădea pace curiozitatea. Bineînțeles că până a primit binecuvântarea mea el era deja cu deștele în interiorul cutiei minunându-se de ce găsi acolo. O grămadă de jocuri de societate de care eu nici măcar nu aveam habar. [Nu le văzusem în viața mea. Pesemne, în lipsa mea, duduia își aduna prietenele la noi acasă și încingeau câte-un joc d-ăsta. Și mie mi se plângea că se plictisește toată ziua acasă, scorpia! Mi s-au învârtit puțin rotițele, amintindu-mi că într-o zi se plimba agitată dintr-un colț în altul al casei și-mi spunea că abia așteaptă curierul, că trebuie să-i aducă un colet de la oxygame – cutia.ro, dar banuind că iar dă banii pe smacuri și alte prostii de-ale ei, n-am intrat în detalii. Oricum, dacă îndrăzneam s-o întreb se stârnea scandalul pentru că în mintea ei, eu trebuia să știu din oficiu la ce se referă și trebuia să cunosc la perfecție toate subiectele pe care le deschidea. Așa că am lăsat-o cu ale ei și eu mi-am văzut de ale mele.]

     Ce-i Ligretto, boss? – aud din cealaltă cameră. Ridic din umeri arătându-le colegilor care-au rămas cu mine în cameră că n-am habar de cuvântul pe care-l auzisem. Strig înspre cealaltă cameră și-i spun omului că nu știu și-mi văd de treabă mai departe. După câteva secunde ăsta vine înapoi la noi în cameră cărând în brațe cutia cu pricina și-mi spune că a găsit o grămadă de jocuri de societate care par interesante. Imediat unul din băieți sare ca ars și zbiară în gura mare: Ar trebui să jucăm și noi niște jocuri de-astea de societate! Ce, noi nu suntem niște domni? [Bine, nu chiar așa a sunat declarația, dar mai citesc și copii rândurile astea și nu vreau să le dau idei de înjurături]. Ok, ideea e bună. Cine știe cum se joacă jocurile astea? Ligretto, Qwirkle, Port Royal și încă două-trei cutii cu jocuri pe care nu le văzusem niciodată în casa mea. Printre ele, în cutie zăcea și-un cub rubik, gata rezolvat. Probabil domnița l-a cumpărat, dar nu s-a obosit niciodată să se joace cu el, că altfel nu-mi imaginez cum ar fi putut să-l lase acolo așa.

     Nu știm, dar învățăm. Uite, au și instrucțiuni, sunt ca noi – zice unul din băieți și smulge din cutie jocul Qwirkle. Fiți atenți. Declar ședința deschisă! Ochi și urechi la mine ca să învățăm Qwirkle! În primul rând, jocul este pentru doi, maxim patru jucători. Moment în care din fotoliu unul din băieți strigă aproape fericit: Perfect! Jucați voi, că eu n-am chef! Eu o să mă uit la televizor [alta a fost replica și implica anumite site-uri pentru care necesită vârsta minimă de 18 ani, dar pentru bunul mers al poveștii, mergem pe televizor] până vă plictisiți voi de jocuri de dame de societate. Prietenul care se oferise să ne citească și să ne explice regulile de joc se uită la el puțin nervos și-i replică din capul mesei: Amigo, decât să te uiți la televizor, mai degrabă faci matale un cub rubik. Ete-l! Tot ai de gând să-ți antrenezi încheietura mâinii, fă-o cu ajutorul matematicii! Spor! [Pentru cei care n-au înțeles gluma, cubul rubik este un cub, în general compus din nouă pătrățele pe fiecare față, care se pot mișca în orice direcție. Fiecare față a cubului este pictată în altă culoare, iar scopul principal este acela de a aranja pătrățelele cubului în așa fel încât pe fiecare față toate să aibă aceeași culoare. Pentru aranjarea pătrățelelor este nevoie de mișcări repetate din încheietura mâinii (pe lângă niscaiva inteligență)]. Carevasăzică, Qwirkle este un joc pentru 2-4 jucători, revine profesorul de jocuri de societate! Avem 108 piese de diferite forme și culori, pe care trebuie să le aranjăm astfel încât pe o linie de șase piese să avem fie aceeași culoare, fie aceeași formă. Tragem piese până nu mai rămâne niciuna în săculeț și le depunem frumușel în linie după regula mai sus menționată. E un fel de scrabble, dar nu necesită să deținem atâta vocabular. Șmecherul care rămâne primul fără piese închide jocul și ne punem pe numărat puncte. Ce ziceți? Aprofundăm? Ne place jocul ăsta sau ne zgâim puțin și la altele, poate găsim ceva mai pe intelectul nostru aghezmuit de bere?

     Ne uităm unii la alții și ajungem la concluzia că ar fi bine să vedem și alt joc, în speranța că o să găsim ceva mai ușor jucat decât ăsta. Colegul se conformează și bagă mâna repede în cutie din care scoate alt joc. Ne uitam la el și ne lăsa impresia că e vreun urmaș de-al lui Copperfield sau al lui Houdini. Așa emana o eleganță și-un mister când scotea jocul din cutie că ne așteptam să apară dintr-un moment în altul iepurașul cel alb și pufos ori vreo pereche de turturei zburăcioși.

Ligretto!, strigă el de parcă ar fi vrut să anunțe și vânzătoarea de la magazin că a găsit un alt joc care să ne bucure seara, după care se pune pe citit printre rânduri îngânând câte-un „îhî” la fiecare 2-3 propoziții citite. Ligretto este un joc tot de 2-4 persoane, sorry amigo! tot la rubik rămâi, care poate fi jucat de persoane cu vârsta de peste 8 ani. Boss, am găsit și al doilea motiv pentru care nu-l poți juca, nu ești destul de matur. Revenim: Este un joc format din 160 de cărți, împărțite pe patru culori. Este necesară o viteză extraordinară de reacție a jucătorilor în timpul jocului pentru a câștiga partida. Boss, zici că ăștia fac jocuri special ca să nu te atingi tu de ele. La cât de molcom ești noi am termina jocul când tu ai termina de aranjat cărțile. Colegul vizat se uită pe sub sprânceană către el și mârâi ceva indescifrabil în timp ce învârtea între degete cubul rubik. Bun, ideea de bază este următoarea, continuă profesorul de jocuri: Toți trebuie să scăpăm cât mai repede de cărțile pe care le avem în mâini urmând câteva reguli simple. Împărțim cărțile la patru după culorile de pe spatele lor, după care fiecare depune ceremonios câte trei cărți cu burta-n sus în fața lui, pe masă. Mai plasăm fiecare câte zece cărți pe masă, cu cifrele în sus. Astea-s cărțile din grămada Ligretto. Pe urmă începe jocul. Foarte important! Jocul începe doar când se spune „START!” Nu vă prind că porniți la „Hai”, la „Hăis”, la „Bagă coane”! „START”, ați înțeles?, Hai, că nu-i greu! Trebuie să scăpăm de cărțile pe care le avem așezând peste alea de jos în ordine obligatoriu crescătoare și după culoarea cărții de pe masă. Care termină primul cărțile, ăla e! Aici e partea tricky: Dacă ați terminat cărțile din mână trebuie musai, da MUSAI să zbierați în gura mare: „LIGRETTO”! Altfel nu se consideră c-ați câștigat jocul și cădeți de măgăruși. Care pică de măgăruș, fuga marș până la tanti Tina la non-stop și aduce o baterie de vin. S-a-nțeles?

     Am deliberat minute în șir ce joc să alegem și până la urmă ne-am hotărât asupra lui Qwirkle. Ni se părea un joc cu un grad de dificultate potrivit stării noastre din acel moment. Nu eram noi în stare să vedem cifre și să le mai și punem una peste alta în ordine crescătoare, dar câteva piese colorate reușeam noi să le aranjăm câte șase într-o ordine. Jocul nostru a continuat până spre dimineață, dar de la o bucată de vreme am început să gândim din ce în ce mai creativ și la final am ajuns să combinăm cele două jocuri astfel încât cărțile de joc substituiau piesele de Qwirkle. Nimeni nu mai ținea cont de nicio regulă și nici măcar nu ne deranja. Cârnațul de piese și cărți se întindea acum până în holul cel mare și pe cuvânt că dacă priveai puțin la ce se întâmpla, nu vedeai nicio legătură între jocurile propriu-zise și ce făceam noi acolo. Eram o grămadă de copilandri care se jucau haotic în casă, doar ca să se simtă bine. Până și cubul rubik al colegului solitar a fost preluat în jocul nostru și avea funcție de JOKER. Înlocuia, practic, orice voiam noi să înlocuiască.

     Dimineața ne-a prins dormind care pe unde-apuca, rupți de oboseală și de băutură. Un bâzâit idiot pe măsuța de cafea mă trezise. Era telefonul mobil. Am întins mâna orbește după el și-am răspuns mecanic: Dea! Am ascultat câteva secunde după care am replicat acid: Nu le mai am! Le-am zvârlit cu toate celelalte porcării care-au rămas aici după tine! Și-am închis telefonul mulțumit. Era taman madama fostă care s-a trezit ea la șapte dimineața să-și amintească de cutia cu jocuri de societate pe care-o uitase în dulapul din cameră. S-o crezi tu c-o mai vezi! La ce distracție am tras azi noapte jocurile alea rămân la mine!

Articol pentru proba nr 12 din Spring SuperBlog 2019, probă sponsorizată de

oxygame- cutia.ro