Talismanele și amintirea unei iubiri curmate

     Au trecut… nici măcar nu mai știu cât timp a trecut de când n-am mai văzut-o, de când nu am auzit nimic de ea. A ieșit din viața mea la fel de furtunos cum a intrat în urmă cu foarte mulți ani. „Termină, noi nu suntem Hardin si Tessa!„, mi-a spus. Și totul s-a sfârșit. N-am mai văzut-o, n-am mai auzit nimic de ea.

Credeam că ea va fi cea alături de care îmi voi trăi bătrânețile, dar ceva sau cineva s-a împotrivit planului și ea a dispărut din peisaj, împreună cu toate amintirile noastre. Cred, totuși, că e ceva vreme de când s-a întâmplat asta, pentru că rana mi s-a vindecat. Cel puțin la exterior. Am început să cunosc alte persoane, să ies în oraș mai des, să mă văd cu alte fete, să mă comport ca și cum ea n-ar fi existat.

     Și iat-o astăzi, în fața mea, la nici cinci metri distanță. Este complet schimbată. Același păr spectaculos, dar în rest nu mai e ea. Are o sclipire în priviri pe care nu am văzut-o decât de vreo două ori de când o cunosc. E fericită,  împlinită. Speranța mea că se simțea la fel de mizerabil cum mă simțeam și eu s-a risipit. Era singurul lucru care mă putea ține la suprafață cu ceva timp în urmă. Dar acum, cumva, nu mai contează. Nu mă afectează. Mă uit la fericirea de pe chipul ei și nu-mi stârnește nicio emoție. Sau… aproape nici una. Poartă o rochie vaporoasă de culoare verde cu flori multicolore imprimate pe ea. Cumva îi scoate în evidență frumusețea ochilor. Mă chinui să-mi întorc privirea de la ea, dar ceva mă cheamă. Nu-mi dă pace și mă obligă s-o admir în toată splendoarea ei. E incredibil de frumoasă, e mai frumoasă decât mi-o aminteam! Aproape că nu e corect de cât de frumoasă este! Părul și-l ține prins într-o coadă simplă pe spate și doar două șuvițe rebele îi brăzdează fruntea lăsându-se în jos peste coada ochiului.

     Încerc, totuși, să-mi găsesc puterea și voința să-mi întorc privirea de la ea, să mă concentrez în altă parte, dar mâna ei care se ridică și așează după ureche rebelele șuvițe îmi atrage atenția. Brățara! Nu-mi vine să cred! Poartă brățara de la mine! Singura bijuterie pe care m-a lăsat să i-o dăruiesc! (bine, dacă nu luăm în calcul inelașul ăla ieftin luat în glumă de la o tarabă). Nu pot să cred că o mai are și că o poartă azi! Și la naiba! Ce bine-i stă! Ce bine se potrivește cu rochia și cu totul!

     I-am luat-o în primăvara trecută. Găsisem o brățară handmade decorată cu un ametist verde, discret. Apoi, am căutat și i-am comandat și patru talismane pe care să le atașeze brățării. Un simbol al infinitului, o notă muzicală, o carte și o inimioară pe care cerusem să se graveze numele ei. Numele ăla pe care acum spune că-l urăște și pe care-i roagă pe toți din jurul ei să nu-l mai folosească, nume care pentru mine întotdeauna a fost muzică pentru suflet și l-am iubit din prima zi. Celelalte talismane au și ele, fiecare în parte, o însemnătate aparte, dar n-o să vă povestesc despre ele. O să vă spun doar că brățara trebuia să fie exact ca cea a Tessei, cea pe care a primit-o de la Hardin. Am știut imediat că-și dorea și ea una la fel când o vedeam cu câtă pasiune vorbea despre ea și cum își imagina cum ar arăta.

Când a plecat mi-a lăsat-o pe marginea patului, într-o grămăjoară cu celelalte cadouri pe care le primise de la mine. Nu m-am supărat pentru alea cât m-am supărat când am văzut brățara în cutiuța simpatică din catifea. Îmi promisese că n-o va da jos de la mână niciodată, orice s-ar întâmpla și iat-o încălcându-și promisiunea și lasându-mi mie cea mai de preț amintire pe care i-o dăruisem. Am avut ceva emoții când am decis să i-o trimit prin poștă alături de o scrisoare în care o imporam s-o păstreze. N-am primit niciodată un răspuns din partea ei, ca să știu că a primit-o și că a decis să o păstreze. Dar iat-o azi, în fața mea, purtând-o cu mândrie. Mă încântă și mă întristează în același timp imaginea asta, dar n-am ce face. Ea nu mai e a mea de mult.

     O văd ridicând din nou mâna și fluturând-o dezinvolt, apoi o îndreaptă din nou spre șuvițele rebele pe care le conduce elegant în spatele urechii. Apoi, cu aceeași grație coboară mâna și-o odihnește în poala ei. Cu cealaltă mână se îndreaptă spre talismanele de pe brățară și începe să se joace cu ele. Mângâie cu delicatețe semnul infinitului, apoi trece încet peste nota muzicală, după care pipăie blând gravura de pe paginile cărții. „Nu știu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar știu că al meu și al lui sunt la fel„(pasaj din Anna Todd- După ce ne-am certat) stă gravat pe micuțele pagini ale talismanului în formă de carte, exact mesajul din talismanul Tessei. Insistă asupra literelor scrijelite pe argint de parcă ar vrea să le citească la infinit cu ajutorul degetelor. După un timp trece la inima în mijlocul căreia stă scris numele ei, numele ei adevărat, nu cel pe care vrea acum să fie strigată. Mângâie gravura și văd cum un zâmbet discret i se afișează pe față în timp ce-și simte prin toți porii numele din talisman.

Mai trece o dată cu degetele peste toate talismanele după care își odihnește mâna în poală deasupra celeilalte așezând-o în așa fel încât toată lumea să-i vadă brățara cu talisman de care pare atât de mândră.

     Îmi întorc privirea de la mâna ei și-o îndrept spre un colț întunecat al încăperii și cad pe gânduri. Ce înseamnă toate astea? Ce gânduri are în cap? Ce vrea să-mi transmită? O poartă doar ca să se joace cu mintea mea? Ori poate pentru ea e doar un accesoriu ales doar pentru că ametistul verde s-a potrivit perfect cu rochia aleasă și nu-i mai stârnește nicio altă emoție? Oare n-a trecut cu totul peste mine? Mai simte ceva? Vrea să-mi transmită că încă mă mai iubește, că se mai gândește la mine? Sau a pus-o la mână ca să-mi înfigă încă odată cuțitul în rănile abia vindecate, să mă facă să mă tăvălesc pe jos de durere? Ar trebui să merg la ea și să o salut, să încerc să discut cu ea? Ori ar fi mai bine să încerc s-o ignor și să-mi văd de viața mea așa cum am făcut-o și în ultimele luni?

     Rațiunea, dar și încăpățânarea mă conving să nu dau curs acestui joc, oricare ar fi el. Îmi revin din transă, o privesc încă o dată și-i admir frumusețea desăvârșită și mă îndrept spre bar unde-mi comand o cafea și o apă. Mă așez pe scaunul din fața barului și mă întorc cu totul spre sală, căutând-o cu privirea. S-a mutat din locul în care știam că era. Acum e în cealaltă parte a sălii, îmbrățișându-se cu prietenele ei pe care nu le-a mai văzut din primăvară. O urmăresc de la distanță și încerc să mă conving că am făcut cel mai bun lucru posibil, nelăsându-mă pradă tentației de a merge la ea. Avea dreptate, noi nu am fost și nici nu vom fi vreodată Tessa și Hardin. Ei au rămas împreună, au trecut peste orice încercări și nu s-au abandonat. Ei s-au căsătorit și au împreună doi copii minunați. Mă bucur enorm că nu m-a observat încă, pentru că n-aș putea să rezist unui schimb de priviri ciudate.

     Doamne, dacă nu era brățara aia, probabil n-aș fi fost atât de răscolit, atât de slăbit! M-aș fi uitat la ea când am intrat în sală și am remarcat-o și apoi mi-aș fi întors privirea spre grupul de amici care-mi fac semne de când am ajuns și mă cheamă să mă alătur lor. Câtă putere emoțională poate avea în ea o bucată de argint lucrată frumos? Cât de tare se poate juca cu mintea ta o simplă brățară cu talismane?

Gata, o mai privesc o singură dată și merg la băieți. Nu e cazul să devin prea melancolic. Am venit aici pentru distracție, nu ca să răscolesc amintiri de mult apuse. Îi arunc o privire în care încerc să memorez fiecare expresie, fiecare fir de păr, fiecare cută de pe rochie și fiecare încruntătură de pe frunte și… și ea mă privește înapoi încremenită. Se uită la mine de parcă ar fi văzut o nălucă și nu știe ce să facă. Zâmbetul și buna dispoziție îi dispar într-o clipită, crisparea și panica făcându-și loc pe fața sa.

     Mă uit în ochii ei cu blândețe, îi zâmbesc discret, fac un semn din cap, în chip de salut și dau să mă întorc să mă îndrept spre băieți, moment în care cineva mă apucă de braț și-aud în ureche: Aici erai? Te-am căutat prin toată sala! Scuze că am întârziat, dar am vrut să arăt perfect pentru tine în seara asta specială. Dar unde te uiți? Își întoarce privirea în direcția în care mă uitam eu și cu bândețe mă întreabă: Ea e?

     –Ea era…

 

Articol pentru proba nr 9 din SuperBlog 2019, probă sponsorizată de

Venda Jewelry