Copiii fac vacanțe, oamenii mari fac concedii. Țin minte și acum că pe vremea când eram doar un mucos în cartier vedeam în fiecare an copiii de la bloc plecând cu zilele sau săptămânile de acasă. La întoarcere, când îi întrebam unde au fost, nu scoteam de la ei decât un „Am fost în vacanță!” zâmbit tâmp. Mai apoi, îi vedeam stând afară până la ore târzii, nesupravegheați, îi vedeam chemându-ne pe toți la ei acasă în lipsa părinților și din nou când îi întrebam unde-s părinții, răspundeau cu același zâmbet tâmp: ” în concediu!”. Încă de pe atunci mi s-a format în creier această întrebare care nu-mi dădea pace. „Care-i diferența dintre vacanță și concediu?” Singurul răspuns pe care l-am găsit la acea vreme era ăla că în mod cert, copiii fac vacanțe, oamenii mari fac concedii.
Și din momentul ăla mi-am dorit să fiu și eu om mare, să plec în concediu. Deși n-aveam nicio idee despre ce presupunea un concediu sau o vacanță (singurele mele vacanțe erau la bunici, la Roman, într-o casă bătrânească din centrul orașului), îmi doream din toată inima ca într-o zi să umplu și eu portbagajul mașinii în fața blocului și când mă-ntrebau vecinii unde plec, să răspund cu un zâmbet tâmp: „În concediu!”
Îmi imaginam cum aveam să plec de acasă într-o zi însorită, demarând în trombă și claxonând toată strada, exact ca vecinul meu de la 3 care transforma ziua plecării în concediu într-un adevărat festival al zgomotului pe strada noastră micuță. Mai târziu am învățat că era o lipsa de bun simț ceea ce făcea el, un fel de… cocălăreală, daca-mi permiteți. Însă la vremea aia mi se părea ceva de vis, aveam impresia că ești un om realizat atunci când îți permiți să pleci într-un concediu. Și voiam și eu toate astea. Le voiam cu toată ființa mea. Voiam să mă întorc acasă din concediu și să împart copiilor de pe scara blocului dulciuri aduse de prin cine știe ce țări strănite, cum făcea vecinul de la 4, voiam să vin acasă și să le-aduc copiilor mei o grămadă de cadouri din cele mai dichisite, așa cum făcea vecina de la parter…
Timpul a trecut, eu am crescut măricel (nu în înălțime) și ușor-ușor mi-am făcut și eu o situație. Una fragilă, ce-i drept, dar am ajuns până acolo unde să-mi pot permite și eu un concediu. Nu am mașină să-i umplu portbagajul cu geamantane, nici copii cărora să le aduc cadouri la întoarcere. Nici măcar copii pe scara blocului nu am, că stau la casă și sunt înconjurat de octogenari. Însă un lucru este exact așa cum mi l-am închipuit: de fiecare dată când plec într-un concediu sufletul mi se umple de bucurie. Mă simt împlinit și relaxat. Și nu cred că toate astea sunt neapărat datorită concediului cât datorită persoanei care-mi este alături de fiecare dată.
Țin minte că primul concediu în care-am fost împreună cu iubita mea a fost la mare și a fost aproape un dezastru. Nu ne-am înțeles aproape în niciun aspect. Ce era bun pentru ea, pentru mine era rău, unde voia ea să meargă, nu voiam eu și invers. Mai aveam puțin și juram că nu-mi mai trebuie concedii cât mi-o fi viața de lungă.
Cu toate astea, nu pot să nu-mi amintesc și momentele cele frumoase. Îmi aduc aminte 
când și-a cumpărat un ineluș simpatic de pe la tarabe și ne-am gândit noi să postăm o poză „de efect” pe Facebook, în glumă. Toți prietenii noștri ne-au asaltat cu felicitări pentru logodna care nu era. Bașca și părinții ei au sunat-o, parcă să-i ceară lămuriri cu privire la aspect. Nu mai țin minte exact, dar am impresia că logodna noastră a fost anunțată și la radio, cum una din prietenele noastre era Dj la un post de radio pe care noi îl iubeam. Sau momentul când am făcut din scoici, pe plajă sigla aceluiași post de radio și un alt Dj s-a arătat foarte încântat de gestul nostru. Eram atât de bucuroși că făceam chestiile mărunte împreună că nimic altceva nu mai conta. 
Un alt moment frumos a fost acela când am mers să ne întâlnim cu echipa radioului în Mamaia. Ne-am gătit frumos pentru întâlnire și duși am fost. Deși ne-am supărat unul pe celălalt din nu mai știu care motive pe-acolo (bine, fie… recunosc! Eu am supărat-o pe ea), la final experiența s-a dovedit a fi una extraordinară și
Primul răsărit pe care l-am văzut împreună mi-a dat un sentiment care depășea în intensitate orice supărare, orice grimasă, orice neînțelegere pe care-am avut-o până atunci și de-atunci până la finalul concediului. Când o priveam admirând liniștită soarele care ieșea sfios din apă am simțit ce înseamnă fericirea, am simțit ce înseamnă liniștea sufletească și am simțit ce înseamnă iubirea.
Când a venit vremea să plecăm acasă, mi-am dat seama că toate momentele alea în care ne-am împuns, ne-am contrazis, ne-am certat și ne-am întors spatele unul altuia nu valorau nimic și păleau în fața amintirilor frumoase pe care ni le creasem în acele câteva zile. I-am strâns mâna atât de tare în mâna mea pe drum spre gară și nu mai voiam să-i dau drumul niciodată. De fapt, nu mai voiam să plecăm de acolo niciodată.
V-am zis numai chestii mișto despre concediul ăsta, deși de la început am menționat că a fost aproape un dezastru. Așa credeam atunci. În loc să îmi amintesc de toate lucrurile frumoase care s-au întâmplat, mă împiedicam de certurile mărunte și discuțiile în contradicție. Îmi făceam filme-n cap și mă gândeam ce-ar fi fost dacă aș fi răspuns așa și așa la o propunere de-a ei, dacă în loc să mă strâmb ca un copil idiot aș fi acceptat să încercăm și restaurantul ăla sau dacă în loc să mă-ntorc cu spatele la ea când m-a supărat, aș fi luat-o în brațe și-aș fi sărutat-o. Și gândurile astea toate m-au împiedicat atunci să văd frumusețile pe care le-am trăit, momentele magice și gesturile blânde pe care le-am făcut unul pentru celălalt.
Abia când am ajuns acasă am realizat că sunt și eu om mare. Că atunci, pe plaja aia, lângă ea îmi implinisem unul din cele mai mari visuri iar când am ajuns aproape de casă și m-a întâmpinat un vecin zâmbind și întrebându-mă: „De unde vii, coane la ora asta cu atâta bagaj?” am putut să-i răspund cu inima mare cât o zi de post: „Din concediu!„
Acest articol a fost scris pentru Proba nr 2 din Spring Super Blog 2018, probă sponsorizată de Momondo. De asemenea, aceștia vă provoacă și pe voi, cititorii noștri la un exercițiu de imaginație. Pe pagina de Facebook pe care va fi distribuit acest articol, vă invit să comentați, prezentându-vă și voi cea mai frumoasă amintire din călătoriile voastre. Poveștile care îi vor încânta cel mai mult vor fi premiate cu un city-break de 500 de euro sau cu unul din cele 5 vouchere de călătorie în valoare de 50 de euro. Nu trebuie decât să vă puneți amintirile cele mai frumoase într-un comentariu la postarea de pe Facebook!
Pingback:Proba 2. #Călătoriideneuitat – Povestește-ne cea mai frumoasă amintire din călătoriile tale