De mic copil am iubit aroma cafelei. Țin minte cum de fiecare dată când ai mei aduceau un pachet de cafea acasă, abia așteptam să fie timpul să-l desfacă și-i rugam să mă lase pe mine s-o fac doar ca să-mi bag nasul în plicul proaspăt devidat și să-i simt aroma năucitoare.
Mai târziu, vremurile fiind mai dure, cafeaua la plic, vidată, s-a transformat în cafea boabe, cumpărată la vrac. De fiecare dată când era vremea să macine o porție nouă de cafea, eram prezent la dreapta lor amușinând pe lângă râșnița electrică mai ceva ca un ogar pe lângă pradă. De câteva ori i-am și rugat, chiar implorat să mă lase pe mine să râșnesc, dar eram prea mic și lucrul cu un dispozitiv electric cu lame și tăișuiri era prea periculos pentru mine. Așa că, mă mulțumeam doar să fiu primul care bagă nasul în gura râșniței imediat după ce se lua capacul.
Când se trezeau dimineață și se pregăteau să plece la serviciu, mă trezeam pe furiș și mă ascundeam în hol după ușa bucătăriei doar ca să simt mirosul cafelei proaspăt fierte pe aragaz. Iubeam să-mi văd părinții în jurul mesei sorbind cu poftă din ceștile cu licoarea neagră, aburindă. Mi se părea o activitate „de om mare” și nu o dată mi-am promis că atunci când voi fi și eu mare voi bea și eu cafeaua în bucătărie, exact ca părinții mei.
Timpul a trecut, eu m-am ridicat binișor, eram de-acum în primul an de liceu. Încă nu eram destul de „om mare” ca să-mi pot permite luxul de a savura o cafea aromată. Însă, ca pe vremurile când adulmecam cafeaua părinților dimineața, și acum făceam la fel. Doar că acum îi pregăteam eu cafeaua mamei mele și stăteam cu ea la masă cât o bea. Plecam împreună de acasă, ea la serviciu și eu la școală. Și nu era moment mai frumos în nicio zi decât acele minute în care urmăream cafeaua fierbând în vechiul ibric și apoi când mă chinuiam să captez fiecare particulă din aburul cu miros de cafea din cana mamei.
Toate astea până într-o zi când, mama s-a trezit mai devreme decât de obicei. A început să facă singură cafeaua și mirosul îmbietor care s-a împrăștiat prin toată casa mi-a invadat simțurile și m-a trezit. Năuc și curios mă îndrept spre bucătărie, orbecăind prin întuneric. Deschid încet ușa și dinăuntru mă izbește mirosul pe care-l cunosc și-l iubesc de ani de zile. La masă, maică-mea sorbea liniștită din cana ei de cafea citind în același timp dintr-o carte. De partea cealaltă a mesei, în fața scaunului pe care obișnuiam eu să stau în fiecare dimineață, stătea o altă cană aburindă, plină cu cafea. „Ai musafiri la cafea? A venit vecina pe la tine?„, o întreb. „Nu, ți-am făcut și ție o cafea. Să nu crezi că n-am observat cum te uiți la mine în fiecare dimineață. Să nu crezi că nu știu cum te ascundeai dimineața după ușa aia și adulmecai mirosul cafelei, când erai doar un pici de-o șchioapă. Cred că ești destul de mare încât să-ți dau voie să servești o cafea cu mine dimineața. Hai, încearc-o! Vezi dacă-ți place și gustul la fel de mult cum îți place mirosul.„
Am apucat cu lăcomie cana cu licoarea fierbinte și miros îmbietor și-am luat prima înghițitură. Gustul amar mi-a inundat papilele gustative și mi-a trezit toate simțurile la viață. Deși nu părea un gust prea plăcut, i-am mai dat o șansă. Am plimbat lichidul prin gură, l-am lăsat să fie gustat și re-gustat de fiecare papilă gustativă și brusc totul s-a schimbat. Am închis ochii și m-am cufundat în visare. I-am deschis și m-am găsit în mijlocul unei plantații de cafea, printre oameni care-o culegeau cu sârg. Bobițele roșiatice erau alese cu grijă pentru ca, apoi să fie duse spre prăjire. Gustul intens și amărui încă-mi umplea bolta palatină, deși cafeaua era înghițită de mult. Plăcerea era una pe care n-o mai experimentasem niciodată până în acel moment. Era ceva nou, era ceva extraordinar.
Am închis din nou ochii și când i-am redeschis m-am trezit în bucătăria mea, cu părinții mei în stânga și în dreapta mea, servind împreună cu mine cafeaua. Mi-am întors privirea spre ușă unde, m-am zărit pe mine, țânc de câțiva ani ascuns destul de prost. Așa mă vedeau ai mei în fiecare dimineață pe-atunci… Am revenit la realitate când i-am auzit glasul mamei care mă întreba: „Ai uitat să pui zahăr? E prea amară, nu? Pune o linguriță. E normal să ți se pară prea amară. E prima dată.” Am privit-o blând în timp ce duceam deja pentru a doua oară cana spre gură. „Nu, e perfectă așa! E delicioasă!” Atâția ani i-am simțit aroma de câte ori am avut ocazia, dar gustul depășește orice așteptare! Gustul e absolut minunat! E… Dumnezeiesc! N-avea nevoie de zahăr, de lapte sau de orice altceva. Era un gust…desăvârșit!
Efectul cafelei s-a simțit câteva ore mai târziu, la școală când debordam de energie. Când toți colegii mei zăceau în bănci încă adormiți, eu zumzăiam de ici-colo și mă agitam pe lângă toată lumea. Ce-ai pățit de ești atât de energic azi?, m-a întrebat colegul de bancă. N-am ezitat nici măcar o secundă și-am răspuns. „Am băut azi o cafea cu maică-mea, pentru prima dată-n viața mea.” [„Am devenit om mare”- am continuat în mintea mea].
Cinsprezece ani au trecut de-atunci, de la prima cafea. Acum sunt om mare în adevăratul sens al cuvântului. Sunt însurat, am copiii mei, care la rândul lor se bat pe pachetul de cafea atunci când este desfăcut, am locul meu de muncă unde muncesc cu drag. Dar de câte ori am ocazia, îmi fac timp să mă așez liniștit și să savurez o cafea la birou. Lucrurile au mai evoluat, tendințele s-au schimbat; acum nu mai pregătim cafeaua pe aragaz, la ibric. Acum avem espressoare automate cu monodoze de cafea. Doar o apăsare de buton stă între mine și-o cafea perfectă. Cu toate astea, n-o să uit niciodată bătrânul ibric și prima mea întâlnire cu cafeaua.
Pentru SuperBlog 2017
Pingback:Proba 23. Cafeaua care mi-a schimbat viața