M-am angajat destul de tânăr. La 17 ani munceam pentru prima dată, dar la 22-23 am avut primul job stabil (la care sunt și acum). Abia scăpat de pe băncile facultății m-am trezit aruncat în jungla retailului românesc. Am prins perioada aia cu: „Faci așa că așa spun eu!” și „Dacă nu-ți convine am sute la poartă care abia așteaptă să-ți ia locul!” Prin urmare nu prea aveam multe de spus la locul de munca. Nu exista loc de „atitudine„, deși am prins destul de repede ce aveam de făcut și cum. N-o spun ca o laudă, însă în câteva luni ajunsesem să stăpânesc „fișa postului” mai bine decât colegii cu ștate vechi de plată.
M-am perfecționat repede la locul de muncă și în nici un an am atins un grad de autonomie în care nici măcar nu mai aveam nevoie de supravegherea unui manager în luarea deciziilor. Știam cu ochii închiși legislația căreia ne supunem, știam proceduri, știam ce, cum și de ce trebuie făcut. Deși făceam parte din echipa de vânzări, abordam o atitudine de leader și de persoană cu drept de decizie chiar și când șefii mei cereau EXPRESS să fie consultați până în cele mai mici detalii. Însă eu nu sunt din aluatul ăla și atâta timp cât știam exact ce aveam de făcut și cum, nu mă oboseam să pun mâna pe telefon pentru fiecare client supărat. Rezolvam din capul locului, direct.
Atitudine cu probleme
Normal că astfel de atitudine îmi aducea numai probleme și discuții cu șefii, dar nu-mi păsa. Atunci când știam că aveam dreptate, mergeam până-n pânzele albe cu dreptatea mea. De exemplu, într-o zi, am avut o situație cu un client care dorea să returneze un telefon mobil. După toate procedurile interne, după toata legislatia de specialitate, nu aveam niciun motiv s-o fac. Așa că răspunsul meu către client a fost „NU”. Însă, cum se întâmplă destul de des în retail, clientul a dorit să discute și cu un șef. N-a fost o discuție prea fericită pentru mine deoarece șeful(care de fapt era un șef din altă parte care-i ținea locul șefului meu), nestăpânind la fel de bine ca mine legislația și procedurile, după ce a auzit varianta clientului a decis să accepte returul. Simplu și pe loc.
Ăla a fost momentul când m-am simțit pur și simplu călcat în picioare. După ce ajunsesem în mai puțin de un an până în punctul în care recitam și în somn legislația, a venit un șef (care nici măcar nu avea treabă cu activitatea mea) și a decis să facă retur. Nu se putea așa ceva. Omul pur și simplu a aruncat la gunoi tot cuvântul meu. Printr-o decizie care contravenea legii și regulamentului intern. Iar eu nu puteam să las să se întâmple așa ceva. Așa că am decis să iau încă o dată atitudine, de data asta împotriva șefului care era foarte prost pregătit.
Nu m-am lăsat. L-am reclamat
Ce a urmat, nu e de povestit în foarte mare detaliu. Însă vă pot spune că mi-am susținut ideea până în punctul în care l-am amenințat pe acel șef cu un raport la șefii lui. L-am întrebat dacă este dispus să se expună la o cercetare disciplinară. Având în vedere că i-am argumentat cu extrase din legislație și din procedura internă care dovedeau că acel retur era ilegal, eram dispus să-l reclam.
Și cum domnul șef părea să fie mai încăpățânat chiar și decât mine, a mers mai departe cu returul. Clientul a plecat mulțumit, afișând o atitudine de sfidare. Șeful a plecat amenințându-mă și el la rândul lui cu o cercetare disciplinară. Doar i-am subminat autoritatea în fața clientului, nu? Eu, un puști de 23 de ani cu nici măcar un an în companie. Dar și eu am plecat decis să-mi apăr punctul de vedere și să demonstrez că șeful tocmai produsese o pagubă companiei.
Nu vă plictisesc cu foarte multe detalii, dar câteva săptămâni mai târziu cine plătea din buzunar o pagubă? Ați ghicit: șeful care n-a vrut să-l asculte pe Costică și s-a încăpățânat să-mi arate cine era șeful. A aflat pe calea grea că șeful nu e șef și-n pielea goală, cum se zice.
Am greșit amândoi; nu rezolvi un coflict cu atitudine de scandal
O să vă spun acum că deși atunci șeful meu a luat o decizie greșită, la fel am făcut și eu. Gestul meu de a mă certa cu el în fața clientului n-a fost deloc unul profesional. Nimic antreprenorial. Clientul a văzut o echipă divizată și a profitat. N-am știut cum să gestionăm situația. Nici eu, nici el. De ce? Bună întrebare.
De-a lungul anilor compania a oferit o serie de traininguri. Atât șefilor cât și echipei de vânzări. Însă niciodată n-am primit un training de comunicare antreprenorială. Niciodată nu ne-a învățat nimeni că o contradicție, cât ar fi de mică, nu se rezovă în fața clientului.
Luăm tineri de pe băncile școlilor, îi învățăm să vândă, îi învățăm legi, proceduri, îi facem vânzători sau șefi… dar nu-i învățăm să comunice. Nu-i învățăm să se contrazică profesionist fără să aducă prejudicii companiei. Le umplem capetele cu formule matematice și legi și… și nu le explică nimeni logica din spatele acelor legi sau din spatele acelor formule. „Faci așa că așa trebuie. Asta e formula care funcționează” E singura explicație pe care o primesc tinerii de cele mai multe ori.
Nu ne educăm tinerii și proaspeții angajați
Și asta se întâmplă chiar și azi, în era asta a… tehnologiei! În ziua când este cel mai ușor să instruiești un tânăr, să-l formezi, multe companii încă se mai bazează pe reguli stricte și rigide. Avem acces la instrumente cum este Tribul antreprenorilor, dar noi le dăm proaspeților angajați mape cu 200 de pagini din care să învețe mot-a-mot ce au de făcut. Apropo: tribul antreprenorilor este o comunitate de învățare pentru cei care vor să pună bazele unei afaceri. Deși nu-i angajăm ca să pună bazele afacerii, afacerea deja există, copiii ăștia trebuie să știe cu ce se mănâncă afacerea în care tocmai s-au angajat.
Poate vi se pare stupid, dar până când nu învață și înțelege ce se întâmplă la locul de muncă, un proaspăt angajat nu va fi dispus să facă acel pas în plus. Nu va fi dispus să ducă ” the extra mile” cum zice chinezul. Fără un minim de înțelegere, pentru el e doar programul de 8 ore și-atât. Deci dacă nu-i înscrii „de mici” la programe de mentorat pentru antreprenoriat, probabil nici n-o să-i faci mari. Vor pleca destul de repede pentru că se vor plictisi destul de repede.
Și ce spun eu aici nu e valabil strict pentru tinerii proaspeți angajați. Nu, nu! Chiar și pufuleții care-s încă în școală pot beneficia de asemenea programe. Uite, de exemplu programul „Rise & Speak„, un eveniment de public speaking pentru adolescenți de până-n 18 ani care va avea prima ediție pe 16 noiembrie… e un start bun. Un loc unde copiii pot lua pentru prima dată contact cu antreprenoriatul.
Articolul, deși este bazat pe o întâmplare reală, a fost „cosmetizat” pentru a participa la proba nr 5 de la Superblog 2025. Probă sponsorizată de Tribul Adolescenților
