Dacă aș avea câte un leuț pentru fiecare tăietură, fiecare rană, fiecare buba pe care am făcut-o de la naștere până acum… nu cred că i-aș face concurență lui Elon, dar Țiriac sigur s-ar simți amenințat. Am fost un copil năzdrăvan. Mă cocoțam peste tot, mă băgam peste tot fără să mă gândesc la consecințe. Și de cele mai multe ori, consecințele veneau. Am câte-o poveste amuzantă și dureroasă pentru fiecare cicatrice de pe corpul meu. Și credeți-mă… am suficiente cicatrici.
A făcut buba și ne-am împrietenit
Ziceam că am sute de povești legate de cicatrici și alte semne. Dar am și o poveste despre buba unui băiat care, ulterior a devenit unul din cei mai buni prieteni ai mei. Să vă zic:
Pe vremea aia stăteam tot la țară, dar în alt sat. O casă simplă, cu veceu în fundul curții și apă din fântână. Dar cu multă fericire. Aveam prieteni multi. MULȚI! Cum pleca mama la muncă eu umpleam curtea cu băieții mei. Fie că ne jucam de-a hoții și vardiștii, fie că ne jucam în casă pe jocul pe televizor, eu eram mereu gazda.
În una din zilele alea a venit pentru prima dată Marian la mine. Marian era prietenul prietenului unui prieten. Auzise și el că eu eram singurul din sat cu joc Terminator și a vrut și el să se joace. Iar eu i-am zis: „Hai, intră mai repede că iese potaia din curte și mă sparge mama!” Atâta de prietenos eram! Toți erau bine veniți la mine acasă la joacă.
Zis și făcut, Marian a intrat și ne-am pus pe jocuri. Cât timp jocul pe televizor era ocupat, ceilalți ne făceam de treabă prin jur. Și Marian s-a luat și el cu treabă. A pus mâna pe-un briceag și-un oboroc de nuci și s-a apucat de spart miez de nucă. Snacking la joacă, cum ar veni. Și a spart Marian al meu vreo jumătate de oboroc de nuci până când, din neatenție, briceagul în loc să-i intre într-o nucă, a intrat în podul palmei.
Țâșnitoarea manuală. Prima rană deschisă văzută în viața mea
Deci, da! Lama briceagului a intrat în podul palmei de unde instant a început să curgă sânge. Panică! Panică mare! A aruncat cât colo briceagul și nucile și-a început să urle cât îl țineau bojocii că-l doare! Eu recunosc, până la Marian nu mai văzusem rană deschisă (la alții, că de-ale mele eram sătul). Când i-am văzut gaura din mână primul instinct a fost să leșin. Dar n-a ținut mult pentru că mi-am dat seama că eram la mine acasă și că ceilalți băieți deja începuseră să bocească uitându-se la „buba” lui Marian.
Așa că m-am îmbărbătat și am luat situația în mâinile mele. La propriu! L-am apucat pe Marian de mâna rănită, l-am condus la bucătărie la căldarea cu apă rece pentru gătit (proaspăt scoasă din fântână) și i-am băgat mâna în apa rece. L-am pus să stea acolo până găseam o soluție. N-a trecut mult până am găsit tifonul mamei cu care obișnuia să prepare brânza. Știți voi… ăla în care scurgi chișleagul, îl legi într-un boț și-l lași la scurs până iese tot zerul din brânză. Pe ăla-l găsisem. Nici nu-l folosise mama de 2 ori, dar eu l-am luat să-i leg lui Marian tăietura de la mână. Pe vremea aia nu aveam soluții medicale. Ce-i ăla leucoplast? Cum adică plasturi? O cârpă (de preferat curată) peste rană și gata! Atâta timp cât sângerarea se oprea, supraviețuiai.
Uite-așa a decurs prima mea întâlnire cu Marian, cel care avea să-mi devină unul din cei mai buni prieteni în copilărie. O rană adâncă de briceag, o căldare de apă spurcată de sângele lui și-un tifon distrus au legat una din cele mai faine prietenii din câte am avut.
Ani mai târziu
Anii au trecut repede. Prietenia mea cu Marian s-a consolidat iar azi Marian nu pleacă nicăieri de acasă fără o mini trusă medicală. Chiar zilele trecute ne întâlnisem la o bere și ca o glumă personală între noi doi mi-a arătat o rolă de leucoplast textil și doi plasturi pe care-i ținea într-o borsetă lângă un flaconaș de iod: „Sunt mereu pregătit. Nu mai vreau încă o experiență cu mâna în căldare! Știi câte luni m-a certat mama ta că a trebuit să-și cumpere alta pentru apă proaspătă?” Și cam avea dreptate! Modul în care reacționasem nu era cel mai bun.
În loc să-l bag cu mâna-n apa de băut, trebuia să-i fi curățat întâi rana cu dezinfectant. Pe urmă, în loc să-i înfășor buba în tifon nesteril, trebuia să-i fi pus un plasture sau o compresă. Acum, nu că m-aș lăuda, dar băiatul nu s-a infectat și astăzi rana abia mai e vizibilă. Dar asta doar pentru că lama briceagului era curată și pentru că totuși i-am spălat rana curat destul de repede. În alte condiții, rana putea să se infecteze și să avem probleme mult mai mari.
Chiar și așa, azi dacă Marian ar mai avea parte de un accident similar, aș ști cum să procedez. Aș fi mult mai pregătit. Pe lângă faptul că ține la el, într-o borsetă cam tot ce-i trebuie, acum avem acces facil la tot felul de consumabile medicale pe care oricine ar trebui să le aibă în casă. De exemplu o vizită rapidă pe Medicale-Shop.ro e de-ajuns să-ți faci stoc de plasturi și bandaje și tot ce ai nevoie ca să treci cu ușurință prin accidente ca cel pe care l-a avut Marian în copilărie.
Povestea de mai sus este inspirată dintr-una reală. Rana a existat (sau buba), găleata cu apă a existat, tifonul de brânză a existat. Doar câteva detalii au fost schimbate ca să nu speriem întreaga audiență. Și așa cum este scrisă, participă la proba nr 11 de la Superblog, probă sponsorizată de:
Medicale-Shop.ro
