Într-una din ultimele zile călduroase din toamna asta stăteam așa relaxat pe balcon împreună cu Volodia și savuram câte un pahar din sucul lui „natural” preferat în timp ce contemplam la minunile naturii. (Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu, Volodia este prietenul meu imaginar, unul din cei șapte prieteni imaginari, singurul care are tupeul să-mi spună ce să fac din când în când).
Ei, și cum stăteam eu așa relaxat cu Volodia lângă mine, din curtea vecinilor s-a auzit un zgomot care suna cam așa: țac-țac pac! țac-țac pac! Mă uit la Volodia, Volodia se uită înapoi la mine și zice: De când n-am mai auzit sunetul de masina de cusut! Eram vlăjgan la mama-n bătătură, cu puf abia ieșit sub nas și caș la gură. Umblam după Evghenia, fata groparului satului că la câte îngropăciuni făcea ta-su, toată ziua umbla pe ulițe cu colivă-n mână.
N-are rost să vă spun că am făcut niște ochi cât cepele la al meu Volodia. Nu cred că trebuie să vă repet faptul că zevzecul ăsta mi-e prieten IMAGINAR ceea ce înseamnă că trăiește numai în mintea mea! Bine, de câteva ori a reușit să scape și s-o ia pe coclauri, dar l-am prins și l-am băgat înapoi iar de când cu pastilele astea noi, nu mai are șanse de scăpare.
Ce te uiți așa strâmb la mine, Blea? Înainte să vin la tine aveam și eu viața mea. Eram tânăr și iubeam. Evghenia era lumina ochilor mei și făceam orice ca să-i intru în grații. Auzisem eu de la copii din sat că Evgheniei îi cam plăcea ciocolata. Cum tătuca pleca toata ziua la oraș, când venea acasă îmi aducea câte-o traistă de ciocolată. Cum altul în bătătură nu mai era, toate erau numai pentru mine. Numai că și mămuca mai obișnuia să ia pe furiș câte-un pumn din ciocolatele mele, lucru pe care nu puteam să-l accept. Aveam nevoie de cât mai multe pentru Evghenia mea ca să primesc la schimb cât mai multă colivă. Și uite așa am fost nevoit să caut locuri prin casă unde să-mi ascund rezerva de bunătățuri.
Singurul loc pe care l-am găsit și care știam că este sută la sută sigur era vechea mașină de cusut pe care mămuca o avea moștenire de la mamaia mare și pe care o ținea în camera din fund nedeschisă de zeci de ani. Așa că mi-am ascuns toată ciocolatele în ea.
Numai că începea să bată la ochi că intram de trei-patru ori pe zi în camera din fund și umblam la bâtrâna mașină, mai ales că eu n-aveam nicio legătură cu croitoria. Așa că, i-am spus mămucăi că îmi place să cos și că exersez în fiecare zi. Am umplu camera din fund cu accesorii croitorie ca totul să pară mai credibil și cu asta m-am asigurat că dulciurile mele sunt în siguranță.
Toate bune și frumoase, dar săptămânile treceau, eu schimbam ciocolățile pe colivă, mai nou, pentru o ciocolată în plus Evghenia punea la bătaie și-o sărutare cu foc, dar ceva nu se lega. Trecea vara și eu nu aveam nici măcar o cârpă amărâtă să-i arăt mămucăi pe care să-i spun că am cusut-o singur la mașină. Așa că vrând-nevrând m-am apucat să învăt pe bune să cos la mașină. Am început cu cârpele de praf. În două zile toate erau tivite mai frumos decât batistele de la marile curți imperiale. Mai apoi am trecut la treburi mai complicate până când, la sfârșitul verii aveam croite ținute întregi pentru mămuca și tătuca. (Făceam numai pentru ei haine pentru că la gusturile pe care le aveau săracii la îmbrăcăminte, nu conta deloc că ce-mi ieșea mie din mână aduceau mai mult a saci de cartofi cu găuri prin diverse părți.
Spre toamnă așa, tătuca a început să rărească vizitele la oraș. deci și stocul meu de ciocolată s-a redus drastic. Ajunsesem să mă văd cu Evghenia o dată la săptămână să-i dau ciocolata și să-mi dea sărutarea lucru care avea să aibă urmări neașteptate pentru mine. N-a durat mult până când iubirea vieții mele a găsit o altă sursă de ciocolată, vecinul de pe cealaltă uliță. Tătână-su avea mașină și bani mulți și-i aducea dulciuri cu sacul și mult mai bune decât alea pe care i le dădeam eu. În scurt timp sărutările pe care trebuia să le primesc eu se duceau spre vecinul cel bogat, cu ciocolată mai bună și care nu era nevoit să învețe să coasă la mașină ca să fure o sărutare de la iubita lui.
Eu am rămas cu ce am învățat, dar n-am mai atins de atunci o mașină de cusut din ziua aia. Pe Evghenia n-am mai văzut-o de atunci. Din ce-am înțeles, s-a mutat la oraș unde făcea ceva tratament din cauza tonelor de ciocolată pe care le-a mâncat în vara aia.
Și uite-așa, Blea, de câte ori aud un zgomot de mașină de cusut îmi amintesc de iubirea mea pentru care am învățat să cos.
Ridic privirea din paharul de suc și mă uit la Volodia. Nu-mi vine să cred că am rezistat atâta timp să-i ascult povestea. Mă uit peste gard la vecinii de unde se auzea zgomotul și mă întorc spre dragul meu prieten: Amice, oamenii au dat drumul la betonieră. Nu e nicio mașină de cusut în curtea lor…
Articol pentru proba nr 3 din SuperBlog 2020, probă sponsorizată de
BroRom, Cusut și brodat
Pingback:Proba 3. #JurnaldeCroitorie