De curând am ajutat-o pe sora mea să se mute în casă nouă. Nu prea mi-a făcut plăcere, dar hey! „it’s family!” Deci a trebuit. Cum am tot cărat de colo-colo o grămadă de cutii, am dat peste o cutie pe care sor-mea o etichetase cu „amintiri”. De curiozitate, m-am așezat cu fundul pe o bordură și-am luat cutia la puricat. Amintiri? Tone de amintiri! O colecție de albume foto de care uitasem de ani buni și-un laptop de-al meu vechi pe care i-l dădusem să-l folosească atunci când eu îmi cumpărasem altul.
Am făcut rapid o selecție a fotografiilor și mi le-am pus deoparte, iar laptopul l-am desfăcut într-o clipită și i-am extras hardul diskul ca să văd acasă ce se găsește pe el. Și bine-am făcut pentru că imediat ce l-am conectat la calculatorul de acasă, am constatat că și ăla plin cu poze care puteam să jur că au dispărut de pe fața pământului. Le-am răsfoit cu drag și mi-am amintit cu plăcere de tinerețile mele, de vremurile când totul era mai simplu și mai frumos și am râs de-am pocnit când am văzut în ce hal mă îmbrăcam pe vremea aia. Eram dezastruos!
Aveam un stil barbar de a mă îmbrăca. Nimic nu se potrivea cu nimic și nimic nu-mi stătea bine. Dați-vă seama… singurul băiat din casă, trei surori mai mari! Ăsta a fost marele meu noroc la îmbrăcăminte, pentru că altfel, cu siguranță nici măcar n-aș putea spune azi că „aveam un stil de a mă îmbrăca”. Pur și simplu spuneam că foloseam stilul celor mai mari decât mine, pentru că, sincer să fiu, n-am fost niciodată foarte înstăriți. Și mă bucur enorm că n-a fost așa pentru că nu m-aș fi văzut îmbrăcând rochiile și fustițele plisate ale surorilor mele.
Cum spuneam, eram destul de săraci în adolescența mea, iar hainele pe care le aveam, erau, în mare parte, cumpărate de la magazinele „second hand”. O altă parte, cele „bune” veneau de la sora mea mai mare care lucra în afară și îți trata frățiorul preferat cu unele din cele mai faine (după părerea ei și a mea) haine pe care le văzuse Europa la vremea aia. Cumva, ea era consultantul meu în materie de fashion. Aveam încredere oarbă în gusturile ei, chiar dacă o dată a greșit și mi-a trimis o pereche de adidași de damă pe care i-am purtat cu mândrie cam șase luni până când a apărut trendul respectiv și la noi și-am început să văd pe stradă domnișoare purtând adidașii mei. În rest, purtam lucrurile cele mai stupide și în cele mai ciudate combinații. Vă aduceți aminte abominațiile alea care erau pantaloni tip „safari”? Cu buzunare largi pe laterale? I-ați văzut vreodată purtați la cămașă și cravată? Nu? Îi vedeți la mine. N-aveam mai mult de paișpe ani la vremea aia, dar mi se părea că sunt elegant! Minunăția aia albă pe care-o vedeți în cealaltă poză era, de fapt, o altă ținută de damă pe care sormea mi-a trimis-o sau a adus-o cu ea când a venit acasă și pe care, normal, am purtat-o până când ea mi-a spus râzând că-i de fapt, pentru ea, nu pentru mine. Și, da! Aveam impresia că sunt chiar cool cu ursulețul ăla roz în spate!
După vârsta de 20 de ani am început să schimb ceva în stilul meu vestimentar. Începuse să-mi placă fetele și mă prinsesem eu, cumva, că fetele apreciază băieții îmbrăcați bine. Așa că am încercat și eu, așa, din sărăcie, să mă îmbrac mai frumos. Îmi plăcea la nebunie să îmbrac chestii „pătate”, orice bluză sau orice tricou decolorat cu clor și jeanșii la fel de decolorați. Cu toate astea, arătam și eu a om serios și, normal, fetele au început să se uite la mine. Să se uite, nu să mă placă, pentru că mai aveam mult de muncă până acolo. Un lucru bun, totuși, n-am purtat decât adidași bărbătești. Nu mai încurcam încălțările între ele. Învățasem și eu diferențele și știam să mi le cumpăr singur pe cele bune.
Spre 30 de ani, deja eram mare, învățat, frumușel, dar începusem să mă îngraș. Deci, ce luam pe mere, dădeam pe pere. Degeaba învățasem să mă îmbrac frumos, degeaba cheltuiam mai mulți bani pe lucruri mai de calitate acum că aveam salariul meu, că mă trăgea în jos burta și începutul de chelie. Însă, am început să port haine mai potrivite vârstei mele. Bluze, jeanși clasici fără urme de clor pe ei, adidași de firmă bună, înțelegeți voi. Nu prea mai ascultam sfaturile doamnelor sau domnișoarelor din viața mea pentru că partea aia „rebelă” din mine le răspundea mereu chestii de genul: „nu-mi spui tu cum să mă îmbrac!”, dar când le ascultam totuși, era de bine.
Acum, când sunt trecut de 30, situația stă cam la fel ca înainte de 30. Doar că sunt mai bătrân, mai chelios și mai burtos. Cu hainele, însă, spun că stau bine. Am pus mai departe în practică ce am învățat și am aruncat mereu un ochi în stânga și în dreapta ca să văd și eu ce se mai poartă sau ce-a ieșit din „trend”. Un pulover (altul decât cel tricotat de bunica), o cămașă casual, un cardigan (nu, fără cardigan că mă face să par și mai gras decât sunt) fac parte acum din ținuta mea și le port cu drag și inspirație. Și cu toate astea, fetele tot nu mă plac! Eu cred c-o fi ceva în apa pe care-o beau toate! Ori în cafelele de la mall…
Articol pentru proba nr 12 din Superblog 2019, probă sponsorizată de
Answear
Pingback:Proba 12. Evoluția stilului vestimentar