Un an jumate și mulți trandafiri…

„Cel mai mult o să-mi lipsească trandafirul ăla din fiecare sâmbătă seara la restaurantul nostru, de la băbuța aia simpatică…”

Atât mi-a spus și-apoi am plecat…

Primisem o delegație de un an și jumătate în Dubai. Era o oportunitate dublă pentru mine. Puteam să văd o țară pe care o aveam în lista mea de „must see” și, pe plan profesional, la întoarcerea acasă, dacă totul decurgea perfect în acest an și jumătate, aveam toate porțile deschise către acea promovare pe care o așteptam deja de câțiva ani.

Însă cum să plec așa când ea mi-a rupt inima în mii de bucăți? Știam că îi făcea plăcere să ieșim sâmbăta seara la restaurant, știam că deși mă certa de fiecare dată că nu e nevoie să-i cumpăr acel trandafir, îi plăcea să-l primească, dar ce nu știam era că după atâția ani în care week-end de week-end făceam același gest ea a ajuns să iubească acel trandafir și că plecarea mea pentru o perioadă atât de îndelungată îi răpea această plăcere, aceasta dragoste. Trebuia să fac ceva. Trebuia să pot să suplinesc cumva acele 78 de săptămâni de lipsă, acei 78 de trandafiri pe care nu-i mai ofeream cu dragoste. Fără sa-l iau în calcul pe cel din ziua în care am plecat și n-am mai apucat să mergem la restaurant. 79 de trandafiri pe care trebuia să fac cumva să-i ofer ei în tot atâtea sâmbete în care nu puteam fi cu ea.

Ajuns pe Aeroportul International din Dubai, după aproape 5 ore de zbor m-am așezat pe o băncuță cu o cafea în mână în așteptarea persoanei de legătură care avea să mă conducă la hotel și apoi la sediul companiei. Dar deși eram în țara pe care-mi doream cu atâta patimă să o văd, gândul îmi zbura tot la ea, acasă și la cei 79 de trandafiri pentru care urma să găsesc o modalitate să-i ofer. Căutând cu privirea după cineva cu o pancardă pe care să fie scris numele meu, m-am oprit asupra unui stand cu flori din interiorul aeroportului. Și atunci am știut că am găsit soluția. În București sunt atâtea magazine de flori. Cu siguranță unele din ele lucrează și online, oferând posibilitatea comandării unor buchete spectaculoase care să fie livrate. Am scos laptopul din geantă, m-am conectat la rețeaua wi-fi și am căutat: magazine de flori din București. I-am găsit pe cei de la Buchete de trandafiri. Am discutat cu ei și deși nu aveau în oferta lor câte un trandafir, am convenit cu ei ca în fiecare săptămână să comand câte un trandafir galben care să fie livrat acasă în fiecare sâmbătă la ora la care trebuia să fim în restaurant. A fost destul de greu să-i conving dar înțelegând simbolul acelui trandafir oamenii s-au înduplecat și au hotărât să mă ajute în demersul meu de a-mi arăta în continuare dragostea pe parcursul acestor 79 de săptămâni.

Și cum prima sâmbătă era cea în care plecasem, la fel și primul trandafir a ajuns la ea la ușă în acea seară, la ora la care de obicei ne îmbrăcam să mergem la restaurant. Apelul ei și vocea plânsă, uimită, fericită, m-au bucurat atunci. Era prima noastră întâlnire telefonică și primul trandafir în lipsa mea.

Săptâmânile treceau rapid una după alta. Munca mergea bine, mă descurcam. Noi ne făcuserăm o rutină foarte strictă și frumoasă în care  ea mă suna în momentul în care băiatul cu florile suna la ușă. După asta petreceam ore în telefon vorbind despre noi, despre cât de frumos era acel trandafir, despre cât de mult ne-am dori să fim iar împreună.

A venit ziua ei. O zi foarte importantă nu doar pentru că o sărbătoream pe ea ci și pentru că ajunsesem exact la jumătatea perioadei delegației. Așa că am pus la cale cu ajutoarele mele de la magazinul de trandafiri un cadou mare. Pe lângă obișnuitul trandafir, i-am comandat și un imens buchet de trandafiri galbeni, un ursuleț de pluș și o punguță de macarons (pentru că sunt dulciurile ei preferate). Lângă toate astea o felicitare în care îi spuneam cât de mult o iubesc și cât de mult aș vrea să fiu acasă. În seara aia s-au auzit plânsete de ambele părți ale telefonului. Ea pentru că era fericită si încântată de cadou, eu pentru că nu puteam să o țin în brațe în acele momente de veselie…

Timpul a trecut cu greu. Trandafirii continuau să vină acasă după obicei, câte unul  în fiecare sâmbătă, telefoanele erau mereu la oră fixă, totul era mult mai ușor de suportat.

Dar în ultima sâmbătă, la ora stabilită îmi sună telefonul. La capătul liniei era ea, agitată, speriată:

-Iub, încă nu a venit băiatul cu florile! Nu știu ce s-o fi întâmplat! Ai uitat cumva să dai comanda?

-Nu, iubito. Nu am uitat. Așteaptă. O să vină. Poate e blocat în trafic. Poate întârzie câteva minute. Ai răbdare.

-Oh, Doamne! A sunat acum la ușă! În sfârșit! Eram atât de îngrijorată! O să-i spun vreo două! Cu emoțiile unei femei nu se joacă ni…..

Stătea acolo în fața ușii, cu telefonul la ureche, cu gura căscată, înmărmurită! În fața ei, în locul băiatului cu florile eram eu. Iubitul ei, soțul ei! Un coș cu trandafiri roșii și albi superbi în mâna stângă și un trandafir galben în mâna dreaptă…

-Îmi pare rău pentru întârziere. Dar l-am convins cu greu pe băiatul cu trandafirii să mă lase pe mine să ți-l înmânez pe ultimul din cei 79 care erau programați. Dacă îți vine să crezi, mi-a fost mai greu să-l conving că eu sunt cel care îți trimitea câte un trandafir pe săptămână decăt să-l conving să mă lase pe mine să ți-l dau!                                 *sursa foto: http://www.buchetetrandafiri.ro

-Iuuub! Ai venit! Te iubesc! Te ador! Mi-a fost un dor nebun de tine! Să nu mai pleci niciodată de lângă mine! Ai auzit?! Niciodată!

Acest articol a fost scris pentru Super Blog 2015