Știți ce înseamnă să te trezești în cel mai mare parc din Craiova, la mijlocul zilei, gol pușcă și cu o durere de cap de-ți vine să ți-l tai singur „Game of Thrones style„? Nu? Foarte bine! Nici nu vă doresc! Parcul e plin de oameni la ora aia și tu cu siguranță nu ești o imagine pe care și-ar dori să o vadă într-o dumincă după amiază. Să nu mai spunem că nici tu nu ți-ai dori să fii subiectul a sute de filmulețe pe youtube, fiecare cu zeci de mii de vizualizări.
Dar să vă spun cum am ajuns așa. Mă trezesc într-o dimineață că am primit un sms peste noapte. Nu cunosc numărul, dar mesajul pare destul de familiar, așa că sun înapoi. Cin’ să fie? Prietenul și fostul coleg de facultate, Vadim. Un basarabean nebun care s-a stabilit de ceva timp în Craiova și care m-a invitat la el pentru câteva zile că se-nsoară și nu vrea să lipsească de la nuntă tocmai cel mai bun prieten al lui. Mai ales că și el a venit la a mea. Nu i-am spus că eu nu m-am însurat încă, mi-am dat seama că era cui de la prima oră.
Inconștiență sau nu, ceva m-a făcut să accept invitația nebunului și o săptămână mai târziu Vadim mă prelua de la gara din Craiova și mă conducea la cârciuma lui preferată unde, după primele 3 pahare de votcă mi s-a rupt filmul și următoarele amintiri pe care le am sunt din parcul despre care vă povesteam mai sus. Eu, gol pușcă pe o bancă, cu două rucsacuri sub cap și-o pereche de căști în urechi, dar fără telefon. Nema haine, nema portofel, au reușit cumva să sustragă și laptopul cu mouse și cooling pad cu tot din rucsacul meu și alte câteva chestii. Vadim al meu, doi copaci mai încolo, întins pe iarbă în chiloți dădea la rațe de zor.
Nu vă mai spun cum am făcut de-am ajuns acasă la el, dar într-un final am reușit. Fără amenzi din partea Poliției și fără să stârnim prea multă panică pe străzile din oraș. Ajunși în siguranță acasă, am început să facem planul. Vadim al meu, în loc să se pregătească de nuntă a plecat să facă rost de bani pentru haine noi pentru mine, să încerce să ne recupereze actele (Eu ca eu, dar nebunul cum să se căsătorească fără buletin?). Pe mine m-a lăsat acasă cuminte și-a plecat în căutarea fericirii. Dacă ar fi după mine aș fi luat-o ca pe-un semn, ca pe-un răgaz de gândire, dar nah! Nu mă pun cu fericirea omului.
Și n-ar fi fost cine știe ce, dacă imediat ce-a ieșit pe ușă, nu-l”răpeau” pe tăntălău cavalerul de onoare și încă vreo doi-trei tovărășei să-l ducă în Vamă să-i facă petrecerea burlacilor că așa au văzut ei în filme! Bă, nebunilor! Vama Veche nu-i Las Vegas! Dar uite c-au făcut-o și eu m-am trezit singur în casa mirelui pentru următoarele trei zile, fără ca cineva să știe de existența mea. Nu tu telefon mobil, nu tu acte, nu tu nimic. Doar casa lui plină de… boxe, casetofoane și muzică. Multă muzică! CD-uri, stick-uri, carduri de memorie, sute de mii de melodii pe diverse suporturi digitale. Serios, omul avea o boxă bluetooth și în baie! Două boxe Spacer, de-alea tip Karaoke lângă birou, în bucătărie un CD-player vechi conectat la niște boxe de calculator. Nici din dormitor nu-i lipsește muzica. Acolo, probabil conecteaza la un laptop boxele pe care le-am găsit, ori la telefonul mobil.
Acum, care-i modul cel mai potrivit să reacționezi în asemenea situație? Să te panichezi? Să te bucuri că ești pentru câteva zile „off the grid”? Să bați în pereții vecinilor și să-i faci să cheme poliția? Dintre toate, am decis să-i consum toate alimentele din frigider și toate dulciurile, chiar și pe alea ascunse în spatele pilotelor, în dulapul din dormitor. (Chiar, de cine naiba o ascunde ăsta dulciuri la el în casă?) Și dacă tot suntem la capitolul consum, am găsit și două baterii de vin și trei baxuri de bere. Cred că o să-l las și fără alea. Dacă a avut nesimțirea să mă lase singur în casă și să plece, chiar și împotriva voinței lui, la distracție în Vamă, așa-i trebuie.
Și cum vinul sau berea în exces împing omul la chestii nesăbuite, nici eu n-am fost departe. În prima zi am găsit prin casă stick-urile cu negative și am pus-o de-un karaoke. Cine-ar fi crezut că poate fi mișto să faci karaoke singur? Vă spun eu: NIMENI! Pentru că nu e mișto să faci karaoke singur, în casă. Te uiți la tine în oglindă și îți dai seama că arăți ca un șantierist care n-are ce face în pauză, între două gleturi și cântă cu mistria în mână. Partea cea mai nașpa este că n-ai cum să râzi de ăla care are microfonul în mână pentru că, ce să vezi, ăla ești tu! Seara s-a terminat relaxat, cu mine adormit jumătate pe canapea, jumătate pe covor, cu microfonul în mâna stângă și mâna dreaptă în castronul cu floricele.
A doua zi deja se instala plictiseala. Deși reușisem cumva să sincronizez toate boxele din casă pe aceeași melodie (a durat ceva până realizez performanța asta și în timpul
ăsta chiar am simțit că timpul a zburat), pe la amiază deja nu mai aveam chef de nimic. Așa că mi-a venit o idee aproape genială. Am luat cele două scaune gaming pe care ăsta le avea în casă (nu mă întrebați de ce avea două scaune gaming în casă pentru că nu știu), le-am legat unul de altul, m-am întins cât eram eu de lung pe ele și-am început să mă împing de colo-colo pe parchet în timp ce mă credeam Superman. A fost destul de amuzant până-n clipa în care, într-un moment de neatenție am ratat intrarea pe turnantă și am făcut o oprire de urgență cu dinții în clanța ușii de la baie. Asta n-a mai fost amuzant, dar m-a ajutat să mă relaxez pentru că durerea care m-a luat când m-am trezit cu clanța-n gură, cu un dinte care-a divorțat de gură și cu buza spartă, practic mi-a provocat un mic leșin. Nici nu știu cât a durat. Să fi fost 5 secunde, 5 minute sau mai bine de o oră, dar știu că în momentul în care m-am trezit sângerarea se oprise deja și în boxele din casă răsuna tema din Titanic. Foarte romantic!
A treia zi a trecut cel mai greu. Am petrecut-o, în cea mai mare parte stând într-unul din cele două scaune gaming uitându-mă la televizor. Am fost nevoit să apelez la o pereche de căști deoarece vecinii de dedesubt nu au apreciat în zilele precedente nici demonstrația de karaoke, nici petrecerea pe care-am dat-o sincronizând toate boxele din casă și, aparent nici tropăiala pe care-am făcut-o în cursa mea nebunească pe rolele scaunelor. Așa că m-au amenințat că dacă mai scot un singur sunet cheamă salvarea și mă trimit la nebuni. Judecând după faptul că în urmă cu doar câteva zile unii oameni mă văzuseră în costumul facerii prin cel mai mare parc din oraș, n-aș vedea exclus să fac o vizită fără voia mea pe la spitalul de glumeți, așa că m-am conformat solicitărilor vecinilor și am făcut liniște.
Seara târziu, a ajuns acasă și Vadim al meu. Rupt de beat, bineînțeles, tot fără acte (nici pentru el, nici pentru mine) dar extrem de vesel. Pe mine m-a găsit în vârful patului, dansând și cântând la „tastatură” pe ritmul ” We are the champions”. S-a uitat la mine, a aruncat o privire îngrozită în jurul lui prin casă și a ieșit pe ușă fără să spună un cuvânt. O oră mai târziu intra înapoi pe ușă cu hainele mele, pantofii, rucsacul și portofelul cu toate actele. Mi-a înmânat un bilet de tren și niște bani și m-a scos pe ușă rugându-mă să nu apar la nunta lui și să nu-l mai caut cât oi trăi. Ca să vezi. Tot el era supărat!
Articol pentru proba nr 5 din Spring Superblog 2020, probă sponsorizată de
Spacer.ro
Pingback:Proba 5. Primăvara, Spacer te trezește la viață!