Se aude ușa garajului. Iar pleacă. Arunc o privire invidioasă spre trotineta electrică aflată lângă priză, la nici doi metri de mine. Iar o să plece la plimbare în timp ce eu stau închisă aici. Dacă aș putea să-i fac ceva, să o stric cumva, ca să-l forțez cumva să mă ia pe mine la plimbare, ce bine ar fi! Dar nicio șansă. De șase luni, de când a venit nenorocirea aia de criză eu n-am mai simțit gustul asfaltului. Dacă are de plecat undeva, încalecă pe trotineta electrică și pleacă cu ea la drum.
De ce-o dura atât de mult, totuși? În mod normal era deja plecat. Ce-o zăbovi atâta prin garaj? Vai! Vine la mine! A pus mâna pe mânerul ușii! Oare să fie ziua mea norocoasă? Nu, să nu-mi fac speranțe degeaba. Mi-a mai făcut așa. A venit, s-a urcat la volan, a cotrobăit după ceva prin torpedou și a plecat. Sigur face la fel. Ooh, ce n-aș da pentru o plimbare! Măcar o tură prin cartier! 5-10 minute doar! Mi-e dor să simt aerul rece trecându-mi prin radiator…
Oh, îmi amintesc de vremurile când eram doar noi doi și drumul. Se urca la volan, dădea cheie și plecam la drum! Ne mai opream doar pentru o alimentare și-o cafea… Îmi aduc aminte ziua aia când am plecat împreună și ne-am oprit după 5 minute într-o hală în care mai erau vreo 10 surate de-ale mele. Prima dată m-am speriat. Am crezut că sunt bolnavă și m-a dus la medic. Mi-am făcut repede o diagnoză și n-aveam nimic! Eram perfect funcțională. De ce să mă fi dus la spitalul de mașini? Nu înțelegeam. Dar când a venit în fața mea vorbind cu doctorul de mașini m-am mai relaxat. În mână ținea o foaie, un fel de factură, ceva.
Oh, Doamne! Mă vinde? Să fie ăla un contract de vânzare-cumpărare? Ia, să citesc! Deviz montare „Cârlig remorcare BMW X5„… o grămadă de cifre, aah! A luat-o prea repede din fața farului, n-am mai văzut restul! Deci a cumpărat un cârlig de remorcare pentru mine! Înseamnă că plecăm la drum! Yuuuhuuu! Nu m-a adus la doctor ca să mă repare! M-a adus ca să mă pregătească pentru drumeție! Ce bineee! N-a durat mult până a scos din portbagaj o frumusețe de cârlig pe care îl comandase online cu ceva zile în urmă.
Îmi aduc aminte bine. Atunci am cunoscut-o și pe Mona, rulota împreună cu care am călătorit vreme de două săptămâni prin munți și văi. A fost una din cele mai frumoase vacanțe! Chiar dacă la întoarcerea acasă eram cu 9000 de km mai bătrână. Nu a contat! Eram eu cu el în față, înfruntând drumurile patriei și în spatele nostru, prinsă în cârlig, Mona, încărcată cu restul familiei. Ce vremuri!
Aia a fost perioada în care am fost cea mai răsfățată pentru că în săptămâna aia am mai primit un cadou. De fapt, două. Primul dintre ele m-a făcut mai frumoasă la interior. Îl auzisem cu câteva zile înainte vorbind la telefon cu cineva, lăudându-se că a comandat un set de preșuri pentru BMW-ul lui. M-a deranjat puțin că prin exprimare m-a cam masculinizat așa, dar mi-a trecut repede când a ajuns coletul pentru că eu sunt o doamnă și doamnele nu se supără atunci când primesc cadouri. Erau cele mai frumoase preșuri pe care le primisem vreodată.
Următoarea surpriză avea să vină în ziua în care am primit și cârligul. L-am auzit pe Tom, Mercedesul Vito al curierului din zonă parcând în apropierea halei în care eram. Trebuie să fi fost Tom. Zgomotul motorului lui e inconfundabil. „Aici trebuie să livrez un scut de BMW?” am auzit vocea lui Marius, băiatul de la firma de curierat. Îmi venea să țip în gura mare: „DAA! DAA!! Al meu e!„, dar n-am putut. Oricum, baiatul meu a luat scutul și i l-a înmânat mecanicului care, imediat s-a pus pe treabă. O frumusețe de scut! Metalic, așa cum îmi doream și perfect cât să-mi protejeze și motorul și baia de ulei. Când a venit seara după mine eram pregătită de drum și perfect protejată.
Ooo, și nu vreau să spun cât de bine mi-a prins scutul ăla când am ajuns pe Valea Oltului și-a decis el să lase rulota într-o parcare ca să plecăm de nebuni, doar noi doi pe drumuri desfundate! La un moment dat am simțit cum un buștean sau ce-o mai fi fost ăla mi-a zgâriat frumusețea de scut pe dedesubt de-am crezut că trece prin el și mă lovește direct în motor. N-a fost așa! Am scăpat teafără din incidentul ăla și am putut să mergem mai departe. Uite de asta îmi iubesc eu omul, pentru că are grijă de mine tot timpul!
Ce n-aș da să vină iar zilele alea frumoase de demult! Acum doar stau în garaj și mă uit la el cum pleacă fără mine. Și totuși ce i-o fi luând atât de mult? Stă deja de câteva minute lângă mine și n-a schițat niciun gest. Doar se uită spre ușă. Aa, o aștepta pe ea! Deci azi pleacă împreună. Nu vreau să par bârfitoare, dar în ultima perioadă fata a cam pus pe ea. E mult mai grăsuță decât era când am cunoscut-o. Stai… staaai! Se duce la portiera mea dreaptă din spate. Se urcă ea! O să plecăm? Plecăăm! Nu-mi vine să cred! După atâtea luni plecăm la plimbare! Oare unde? Se urcă și el. E agitat. E emoționat. Cred și eu că este. Nu ne-am mai văzut de atâta timp. Setează o adresă în GPS. Oare unde mergem? Sper că e un loc frumos! Stai puțin… mergem la spital? Nu! Mergem la maternitate! Oh, Dumnezeule al tuturor bujiilor! O să avem un copilaș!
Articol pentru proba 6 din Spring Superblog 2020, probă sponsorizată de
AutoGedal
Pingback:Proba 6. Povestea unei mașini curajoase