Mulți dintre prietenii mei văd tot felul de postări pe pagina mea de Facebook cu articole scrise despre diferite chestii. Unii din ei nu prea înțeleg ce-i cu postările respective, o altă mare parte se miră și mă întreabă dacă sunt blogger și despre ce scriu și ce fac și cum îmi vin ideile de articole iar alții pur și simplu mă citesc și-atât. Pentru toți cei menționați mai sus m-am gândit că ar fi frumos din partea mea să mă prezint, să le spun cine sunt și ce fac și, cel mai important, să le spun de unde a plecat nebunia cu blogul lui Costică.
Eu sunt Costică! Îmi place să spun că nu sunt blogger, că mă joc de-a bloggingul. Una-alta cu Costică a apărut în online prin 2015, dar până atunci am mai cochetat cu bloggingul și înainte. Pe 1 mai 2010 intram pentru prima dată în lumea asta cu speranțe mari și mult entuziasm. Nu știam nimic despre ce presupunea să fii blogger. Mă uitam la cei care existau deja la vremea respectivă și-i admiram. Trebuie să recunosc, eram și puțin invidios pe ei pentru că reușeau să adune în jurul lor comunități frumoase de oameni. Așa că mi-am făcut și eu blog. Credeam că aveam multe lucruri de spus, așa că am pornit la drum. „Să bârfim” era numele dat blogului și speram să adun pe el mii, zeci de mii de oameni cu care să pot povesti despre orice, cu care puteam să râd și să mă simt bine, așa cum mă simțeam când mă întâlneam cu prietenii mei la o șuetă. N-aveam pe-atunci cunoștinte despre domenii și hosting și SEO și alte năzbâtii de-ale bloggingului. Voiam doar să scriu și articolele mele să fie citite de cât mai mulți oameni.
Îmi aduc aminte și acum primul articol scris. Atacam în viteza a cincea oamenii care
merg la grătare de 1 mai și lasă mizerie în urma lor. Cumva, faptul că am deschis tot 1 mai blogul m-a împins să încep cu un articol dedicat zilei respective. Credeam că o să fie un articol care o să rupă gura târgului, că o să primească zeci, sute de comentarii și visam să-mi văd rândurile distribuite pe pagini de socializare așa cum vedeam alte articole distribuite la vremea aia. Nu vă spun că în afară de prietenii de pe Facebook cărora le-am cerut, practic i-am implorat să intre, să citească și să comenteze, articolul n-a avut niciodată un alt cititor. Deși prietenii mă lăudau că am talent, că am scris bine și frumos și aveam oarece înclinații spre blogging totuși statisticile mele arătau 0 vizitatori cu 0 vizualizări zile la rând. În rarele momente în care apărea câte un rătăcit care citea, probabil pe sărite ceea ce am scris, inima îmi sărea din piept și mă gândeam că GATA! ăla era momentul! Cititorul ăla o să fie încântat de ce a găsit pe blogul meu, o să distribuie articolul și eu voi începe să fiu cunoscut. N-a fost deloc așa. Au mai urmat câteva articole în anul ce-a urmat, toate având aceleași rezultate dezastruoase. Nu reușeam să ies în evidență oricât de mult aș fi încercat, oricât de mult aș fi distribuit pe rețelele de socializare pagina, oricât de mult aș fi stresat oamenii din jurul meu.
Nici nu aveam pe cineva care să mă învețe, să mă îndrume, să-mi explice și să-mi povestească ce presupunea să deții un blog, cum trebuia să-l întrețin, ce trebuia să fac pentru a câștiga ceva urmăritori sau cum puteam să-mi cresc audiențele. Pe vremea aia discuțiile despre domenii web erau pentru mine limbi străine. Deși mă întâlneam cu ele la fiecare pas, habar n-aveam ce erau domeniile. Așa că începusem să mă descurajez. Renunțasem deja la scris de câteva luni bune și uitasem de micul meu blog neștiut de nimeni. Asta până prin primăvara anului următor când cunoscusem o fată extraordinar de frumoasă după care mi se aprinseseră călcâiele și care, surpriză! era bloggeriță! Aveam în sfârșit pe cineva cu care să discut despre pasiunea mea îngropată (de fapt, credeam c-am găsit o modalitate să mă apropii de ea și s-o impresionez :)) ) Așa c-am încercat o resuscitare a blogului, fără nicio reușită. Fata a rămas, dar blogul și-a găsit într-un final tragicul sfârșit câțiva ani mai târziu după ce mă convinsesem că îl țineam deschis degeaba.
În 2015 cum ziceam, a luat ființă Una-alta cu Costică. La îndemnul domnișoarei și tentat de premiile din competițiile de blogging am zis să-mi încerc din nou norocul și să revin în familie. Aveam o oarece maturitate, aveam ceva mai multe cunoștinte despre cum se face și ce presupune și aveam așteptări mai rezonabile decânt prima dată.
Din 2015 și până azi am crescut mult. Pe toate planurile. Nu mă compar cu marii bloggeri naționali, dar sunt mândru că articolele mele au ajuns la un număr destul de mare de cititori. Unele din ele mi-au depășit cu mult așteptările ajungând să atingă cote extraordinare (pentru mine). Încetul cu încetul mi-am construit un nume și-am început să am și câte-o colaborare pe ici pe colo, am început să câștig câte un premiu la competiții, am început să văd că oameni pe care nu-i cunosc și pe care nu i-am întâlnit niciodată ajung pe blogul meu, citesc articole și chiar găsesc informații utile.
Mai am mult de lucrat, sunt conștient. Dacă vreau să trec la nivelul următor va trebui să-mi fac un obicei din a scrie regulat, va trebui să investesc nu doar timp ci și ceva finanțe, va trebui ca, la un moment dat, să mă gândesc chiar să-l părăsesc pe bătrânul WordPress și să-mi cumpăr un domeniu .ro. Dacă mă voi hotărî să fac pasul ăsta voi, puținii mei cititori veți fi primii care veți afla vestea și sper că o să fie o schimbare de bun augur pentru ca voi să vă bucurați mai departe de prostiile scrise de Costică.
Articol pentru Super Blog 2018, proba nr 11
Pingback:Proba 11. Cum ți-ai început aventura în blogosferă?