Mai știți poveștile pe care le tot spun părinții noștri, rudele îndepărtate, prietenii sau cunoscuții despre copilăriile lor fericite și știurlubatice? Întâmplările parcă scoase din Amintirile lui Creangă la care râdeați cu gura până la urechi și la care vă mirați cum de cei de la care le auzeați au trăit atâta cât să ajungă să le povestească? Toate sunt de pe vremea când copiii n-aveau frică de nimic. Curiozitatea și teribilismul învingeau orice rațiune și furnizorul tău de experiențe erai doar tu, mânat de nebunia anturajului în care te învârteai și de lipsa fricii.
Eh, până la un moment dat am avut și eu o astfel de copilărie. Era plină de peripeții care mai decare mai nebunești. Am mers la furat de pepeni și ne-au fugărit câinii proprietarilor, am fugit de poliție printre vagoane cu bucăți de polistiren în brațe, pe care aveam de gând să-l folosim pe post de plute când mergeam la scăldat, alergam la 2 noaptea pe câmp prin întuneric beznă jucând ” Hoții și vardiștii” și nimerind lângă stână am fugit mâncând pământul la auzul celor cinci ciobănești care ne-au făcut pur și simplu să ne udăm pantalonii de frică. Am o grămadă de povești de genul ăsta la care, dacă mă gândesc acum mă minunez și mă întreb ce minte puteam să am în cap de le-am făcut.
Însă toate astea au durat până într-o zi. O zi banală de vară care nu anunța nimic, dar la finalul căreia m-am trezit brusc din copilărie și am început să fiu mai responsabil, dar și mai încrezător în instinctele mele.
Era, în sfârșit, prima zi călduroasă după o perioadă de ploi abundente și furtuni. Împreună cu mai mulți băieți din sat am decis să mergem să ne răcorim la barajul de pe râul din apropiere. Mersesem acolo de sute de ori până în acel moment și cunoșteam locul ca pe buzunarul meu. Ce nu știam, însă, era că după atâtea ploi râul era umflat la cotele de atenție și în locul în care obișnuiam noi să ne scăldăm nivelul apei era mai mare cu cel puțin 3-4 metri, iar curenții erau absolut înspăimântători. Deși eram un temerar și până atunci nu mă dădusem în lături de la nicio experiență nebunească, ceva îmi spunea în acel moment să stau liniștit, pe mal. Un al șaselea simț pe care până în acea zi nu-l mai experimentasem niciodată, declanșase un semnal de alarmă și mă îndemna să fiu cumpătat, să nu mă aventurez în apa învolburată.
Și în ziua de azi mă gândesc cu groază că dacă n-aș fi dat ascultare acelui gând, astăzi n-aș fi aici să vă povestesc nimic pentru că, așa cum mă avertizase intuiția mea sau cum vreți voi s-o numiți, ceva groaznic avea să se întâmple în acea zi. Unul din prietenii mei, cel mai bun înotător din sat a pierit sub ochii noștri înghițit de curenții puternici ai râului.
Trebuie să recunosc, mi-au trebuit câteva zile bune ca să-mi revin din șocul întâmplării, dar după ce a trecut și-am depășit cu greu și evenimentele care-au urmat (căutare, găsire, înmormântarea prietenului nostru) am început să analizez firul poveștii la rece.
Atunci am înțeles că toată treaba ar fi putut lua o altă turnură dacă nu mi-aș fi dat ascultare instinctului. Sau poate n-a fost instinct. Poate a fost doar frică. Frică de necunoscut, pentru că până în ziua aia nu mai văzusem ape atât de agitate niciodată și nu știam la ce să ma aștept. Orice-ar fi fost, mă bucur că am rămas pe mal în ziua aia pentru că altfel aș fi putut fi eu în locul prietenului meu în acea groapă astupată cu pământ și acoperită cu flori.
Frica e bună. Frica e rațiunea din om, frica reprezintă momentul ăla de luciditate când conștientizezi pericolul la care ești gata să te expui și care te împiedică s-o faci. Uneori e bine să-i dai ascultare pentru că atunci când conștientizezi frica, e posibil să te salvezi pe tine sau pe cineva apropiat de la o nenorocire. Când îți este frică începi să-ți pui întrebări, natural. „Ce se întâmplă dacă?” Și în momentul în care ajungi să-ți pui întrebări bazate pe frică, ai toate șansele să fii salvat, să eviți o tragedie, pentru că de cele mai multe ori, răspunsul este în întrebare.
Cum vă spuneam la începutul articolului, până în vara aia eram un temerar, un zvăpăiat. Nu mă temeam de nimic. Urcam pe stâlpul de telecomunicații din sat până în vârf, la 87 de metri și stăteam în picioare pe el, având ca singur punct de sprijin antena paratrăsnet de care mă țineam de o mână. Nu realizam pericolul la care mă expuneam. Făceam toate tâmpeniile de pe fața pământului fără să mă gândesc că riscul de moarte stătea după colț, așteptând cea mai mică eroare, cea mai mică ezitare.
Când treci, însă, printr-o experiență ca cea de la râu, începi să vezi lucrurile altfel și începi să te maturizezi. Începi să gândești lucrurile dintr-o altă perspectivă și începi să iei decizii mai sănătoase pentru viața și siguranța ta. Deși este un lucru care sună rău, acum, după atâția ani îndrăznesc să spun că mă bucur că am trecut prin acele momente, pentru că altfel poate aș fi continuat să mă port iresponsabil și idioțește și cu siguranță, la un moment dat aș fi pățit-o eu. Un astfel de eveniment îți deschide ochii și te face să realizezi cât de fragilă este viața și cât de ușor este să o pierzi dintr-o prostie.
Tipul ăsta de evenimente sunt experiențe dezvoltare personală care te aduc cu picioarele pe pământ și care te fac să îți corectezi stilul de viață. Deși triste sau tragice, ele sunt, cumva, binevenite atunci când omul nu reușește să găsească de unul singur drumul corect, drumul sigur în viață. Experiența prin care am trecut eu este imaginea vie a vorbei românești: „tot răul spre bine” pentru că, în cazul meu, doar o asemenea situație mă putea trezi la realitate.
Acest articol participa la proba nr 2 din Spring Superblog 2020, probă sponsorizată de Experimentează.ro. Povestea este una reală și din păcate, tragică. Însă eu am învățat din evenimentul respectiv să fiu mai responsabil cu viața mea și să mă încred în instinctele mele atunci când mă avertizează că ceva rău urmează să se întâmple.
Pingback:Proba 2. Lecții de viață transformate în experiențe pozitive