De mic copil mi-am dorit să am casa mea. Crescut într-un apartament de 40 de metri pătrați de la geamul caruia singura imagine pe care-o puteam vedea era fațada gri și tristă a blocului de peste drum, visul de a avea într-o zi casa mea cu o vedere minunată către un iaz sau poate chiar o panoramă spectaculoasă a încolțit în mine de la vârste fragede.
Practic, atunci când vecinii și prietenii mei de la bloc ieșeau la joacă în parcarea din spatele blocului și spărgeau geamuri de jur împrejur, eu petreceam ore întregi în camera mea, la biroul meu improvizat în fața căruia îmi lipsem de perete un poster imens în care apărea o casă pe un deal deasupra unui cătun de munte.
Uneori mă cufundam în creație și mă chinuiam să îmi proiectez singur casa visurilor mele. Locuințe imense cu dormitoare spațioase, spații de zi în care ai fi putut organiza adevărate baluri, balcoane la fiecare fereastră, așa cum vedeam în filmele americane și, bineînțeles, nelipsitele piscine cărora le dădeam cele mai ciudate forme. Țin minte că într-una din zile desenasem o piscină sub forma unui labirint, iar părinții mei au râs de mine spunându-mi că o asemenea piscină le-ar fi și lor utilă. M-ar lăsa la un capăt și până aș ajunge la celălalt ar avea și ei două zile de relaxare.
Mai târziu, când eram deja mai măricel și mintea puțin mai coaptă, am început să visez la case mult mai compacte, dar mai elegante, mai performante. Am renunțat la ideea de piscină și-am înlocuit-o treptat-treptat cu tot felul de gagdeturi care-mi transformau locuința într-o casă smart. Pe vremea când doar în Iron Man vedeai case care-ți răspund la întrebări și-ți îndeplinesc sarcini de la cele banale și până la cele mai complicate, eu desenam cu mare sârg tot felul de dispozitive electronice care-mi dereticau orice prin casă. De la robotul care aspira și spăla pe jos până la robotul care-mi aducea hârtia igienică în momentul ăla… înțelegeți voi, nu intru în detalii.
Într-una din zile, prietenul meu cel mai bun, Alex, m-a întrebat dacă vreau să merg cu el și cu tatăl lui la evaluarea unei case noi, la doi pași după ieșirea din oraș. Talăl lui Alex era evaluator ANEVAR și jobul lui era să evalueze cladirile noi sau vechi în diferite scopuri. De data asta era vorba de o construcție nouă, o mică vilă foarte cochetă și foarte interesantă. Auzind de la taică-su că va merge să evalueze prima casă SMART din oraș, s-a gândit la mine imediat știind cât de înnebunit sunt eu cu chestiile astea și m-a sunat în secunda doi… (plus șase-șapte ore cât a durat să-l convingă pe bătrân să ne ia cu el la muncă).
Zis și făcut, iată-ne pe colina de la ieșirea din oraș. În fața noastră stătea cea mai frumoasă casă cu un etaj pe care-o văzusem în viața mea. În spatele ei, se întindea cât vedeai cu ochii o panoramă cum vezi doar în tablourile de la Luvru, toate astea supravegheate discret de un apus de soare ce abia începea să schimbe culorile. Primul lucru care mi-a venit în cap a fost o înjurătură și-o dojană la adresa celui care-a proiectat casa. Cum să ai o asemenea priveliște în fața ochilor și să nu proiectezi casa cu fața spre ea, eventual cu o terasă imensă care să se-ntindă până-n buza hăului care se căsca la nici zece metri de zidul construcției? Cât de lipsit de imaginație să fii să îndrepți casa spre drum (care era și foarte circulat) și alte case care abia se ridicau în zonă? Cel mai bun loc de pe colină și cineva îl distrusese cu un proiect deloc inspirat.
Dacă aș fi fost eu proprietarul alta ar fi fost situația. În primul rând aș discuta cu niște profesioniști și-aș pune la punc un proiect de casă spectaculos. Un asemenea cămin trebuie să aibă ferestre mari, să intre lumina prin ele, să poți admira apusurile minunate din orice punct al casei. Un spațiu de zi destul de generos încât să adăpostească o familie mai numeroasă într-o după amiază de dumincă, dar în același timp să ofere sentimentul de intimitate. În fața casei, o verandă micuță din lemn masiv pe care să se balanseze leneș două leagăne. În rest, cât vezi cu ochii, gazon! Nimic înafară de iarba tunsă scurt și poate-o tufă de liliac undeva, într-un colț pentru ca mireasma să completeze mirificul serilor de primăvară.
Tatăl lui Alex devenise din ce în ce mai agitat. Începuse să realizeze că toate dotările, toate materialele de cea mai bună calitate și toate finisajele la cel mai înalt standard păleau în fața peisajului pe care-l visam eu cu ochii deschiși. Începuse să creadă că nimic din tot ce găsise în casa respectivă nu era la fel de important ca sentimentul de împlinire sufletească pe care ți-l oferea o poziționare perfectă a casei. A trebuit să amâne evaluarea din cauza noastră pentru că s-ar fi lăsat influențat de zbarnâielile mele.
Am fost nevoiți să plecăm curând de acolo, însă, pe drum, în mașină, am continuat să visez la casa mea de vis din vârful colinei de deasupra orașului. Am deschis telefonul și-am început să caut și să citesc orice articol, orice știre, orice site în care apăreau cuvintele: „proiecte case”. Voiam să găsesc rețeta perfectă pentru o casă care deși nu-mi aparținea, mă simțeam dator s-o ajut cu o reparare a greșelilor de proiectare. Deși știam că era nimic de făcut, că nimic nu se poate schimba, cumva, în subconștientul meu speram că voi putea face o casă fericită pentru ca oamenii ce urmau să locuiască în ea să fie și ei, la rândul lor fericiți.
Articol „proiectat” cu imaginație pentru Super Blog 2017
Pingback:Proba 3. Case frumoase pentru oameni fericiți